vineri, 18 mai 2012

Rana din Suflet



Dacă aruncăm o privire sinceră în interiorul nostru, vom observa o platoşă în jurul inimii.

Pentru unii oameni, este o baricadă groasă, impenetrabilă.

Pentru alţii, este un scut protector mai subţire, mai subtil sau o contracţie care nu apare decît în circumstanţe ameninţătoare.

Şi nimic nu sporeşte mai mult sentimentul de ameninţare decît suspiciunea de care am discutat mai devreme: că nu sîntem cu adevărat iubiţi sau acceptaţi aşa cum sîntem. Reducînd inima la tăcere sau închizînd-o, încercăm să eliminăm durerea.

Neştiind că putem fi iubiţi pentru ceea ce sîntem devenim neîncrezători în iubirea însăşi şi acest lucru la rîndul lui ne determină să întoarcem spatele vieţii şi să ne îndoim de bunăvoinţa ei.

Ne putem spune că iubirea nu este cu adevărat disponibilă, însă adevărul profund este că nu-i acordăm încredere şi astfel ne este greu să ne deschidem faţă de ea sau să o lăsăm să ne penetreze. Acest lucru ne deconectează de propria inimă, exacerbînd sentimentul că iubirea e greu de găsit.

Îndepărtarea de iubire se transformă de cele mai multe ori în senzaţia de a nu fi complet acceptaţi de către familia din care provenim – fie prin neglijenţă, lipsă de sincronizare sau chiar abuz.

Pentru că nu ne simţim strînşi în braţele sigure ale iubirii cădem în ghearele fricii. O cantitate insuficientă de iubire şi hrană spirituală afectează în mod direct sistemul nervos sensibil al copilului, dînd naştere unui anumit grad de şoc sau unei traume care îl va afecta pentru tot restul vieţii.

Uneori, rănirea sau separarea de iubire se produce în moduri mai subtile. Unii părinţi par destul de iubitori, totuşi, în mod inconştient sau ascuns, îşi manifestă iubirea încercînd să controleze sau să manipuleze. Sau pot să nu vadă copilul ca pe o persoană diferită de ei, o fiinţă separată.

Astfel de copii se pot simţi iubiţi pentru anumite calităţi, dar nu pentru ceea ce sînt cu adevărat. În nevoia lor de a-şi mulţumi părinţii şi a le îndeplini aşteptările, ajung să privească iubirea ca pe un lucru din afara lor pe care trebuie să-l cîştige ridicîndu-se la anumite standarde.

Copiii încearcă în mod firesc să se protejeze de suferinţa iubirii neadecvate cît de bine pot. Învaţă să se separe şi să se distanţeze de ceea ce le provoacă durere, prin încăpăţînare sau închizîndu-se în sine. Termenul tehnic este disociere.

Disocierea este modul prin care mintea noastră întoarce spatele durerii, sensibilităţii, dorinţei de iubire, supărării şi furiei de a nu primi suficientă dragoste, corpului, unde se află aceste sentimente. Este una dintre strategiile de apărare fundamentale şi una dintre cele mai eficiente din repertoriul copilului.

Totuşi, ea are şi un dezavantaj major: împiedică sau opreşte accesul către două zone principale din corp: centrul vital din stomac – sursa energiei dorinţei, a erosului, a forţei vitale şi cunoaşterii instinctuale – şi centrul inimii – unde răspundem iubirii şi simţim lucrurile la modul cel mai profund.

Spunînd nu durerii lipsei de iubire blocăm căile prin care curge dragostea în corp şi astfel ne lipsim de nutrientul esenţial care ar permite întregii noastre vieţi să înflorească. Şi ajungem să periclităm legătura cu viaţa însăşi.

Toate acestea ne pun în faţa unei dileme ciudate şi dureroase.

Pe de o parte, tînjim după iubire – lucru de neevitat. Iar în acelaşi timp, o şi îndepărtăm şi refuzăm să ne deschidem total către ea pentru că nu-i acordăm încredere.

Întregul tipar – necunoaşterea faptului de a fi iubiţi aşa cum sîntem, apoi reducerea la tăcere a inimii pentru a elimina durerea, închizînd căile prin care iubirea poate curge în şi prin noi – reprezintă rana din suflet.

Deşi rana din iubire se naşte în copilărie, ea devine în timp o problemă spirituală mult mai mare – o deconectare de la deschiderea spre iubirea care este natura noastră.

Rana umană universală se manifestă în corp ca pustietate, anxietate, traumă sau depresie, iar în relaţii ca starea de neiubire, cu nesiguranţa ce-i urmează, tendinţa de a ne proteja, neîncrederea şi resentimentele. De aici decurg toate problemele din relaţiile noastre.

Iubirea şi rana din suflet par a merge mereu mînă în mînă, asemenea luminii şi a umbrei. Indiferent cît de puternic ne îndrăgostim de cineva, rareori ne depăşim frica şi neîncrederea pe termen lung.

Într-adevăr, cu cît mai strălucitor ne luminează cineva, cu atît mai mult acest lucru activează umbra rănii noastre şi o aduce în prim plan.

Odată ce apar conflictul, neînţelegerile şi dezamăgirile, o anumită nesiguranţă se înalţă din adîncuri întunecate ale minţii noastre, şoptind „vezi, pînă la urmă tot nu eşti iubit cu adevărat“.

La nivel colectiv, rana profundă din psihicul uman duce la o lume devastată de lupte, stres şi disensiuni. Comunităţile şi instituţiile sociale de la fiecare nivel – căsătorii, familii, şcoli, biserici, corporaţii şi naţiuni pe întreg mapamondul – sînt în haos, se divid.

Cele mai mari rele de pe planetă – războiul, sărăcia, nedreptatea, degradarea ecologică – pornesc din incapacitatea noastră de a avea încredere unii în alţii, de a ne onora diferenţele, a ne angaja într-un dialog respectuos şi a ajunge la o înţelegere reciprocă.

Aşadar, toate lucrurile frumoase şi ororile acestei lumi au aceeaşi sursă: prezenţa sau absenţa iubirii. Să nu te simţi iubit şi să pui asta la suflet este singura rană care există. Ne distruge, făcîndu-ne să ne veştejim şi să devenim refractari.

Aşadar, în afara unor dezechilibre biochimice şi tulburări neurologice, manualul de diagnostic pentru afecţiunile psihologice ar putea la fel de bine să înceapă astfel: „În prezenta lucrare sînt descrise toate modurile nefericite în care se simt şi se comportă oamenii atunci cînd nu ştiu că sînt iubiţi.“

Toată ura faţă de noi înşine şi de ceilalţi, toate temerile noastre, egoismul, problemele de comunicare şi nesiguranţa sexuală, patologia, nevroza, acţiunile distructive din lume şi întregul coşmar al istoriei, cu toată vărsarea de sînge şi cruzimea sa, se rezumă la un singur lucru: faptul că nu ştim că sîntem iubiţi şi că merităm iubire ne îngheaţă inima. Şi întreaga tragedie a vieţii umane porneşte de aici.

Cînd oamenii nu se ştiu iubiţi, o gaură neagră se formează în psihic şi din ea încep să se nască idei că ar fi lipsiţi de importanţă, nesemnificativi sau că le lipseşte frumuseţea şi bunătatea.

Această zonă îngheţată a fricii este cea care dă naştere atacurilor teroriste de tot felul – nu numai sub formă de bombe care explodează, dar şi sub formă de atacuri emoţionale în noi înşine şi în relaţiile noastre.

Teroarea exterioară este doar un simptom al celei din interior. Cînd oamenii se simt neiubiţi sau trataţi incorect, caută un ţap ispăşitor, cineva asupra căruia să-şi verse amarul.

Deşi războaiele şi terorismul sînt în general privite drept probleme politice, adevărul este că oamenii în interiorul cărora iubirea curge liberă nu aruncă bombe.

Terorismul, asemenea războiului însuşi, este un simptom al alienării de iubire care infectează lumea.

Dacă nu reuşim să eradicăm această molimă vindecînd starea de neiubire care a fost transmisă de-a lungul generaţiilor, stăpînirea fricii şi a terorii nu va fi niciodată îndepărtată de pe acest pămînt.

Un „război asupra terorismului“ este un oximoron, un lucru imposibil, pentru că nu poţi elimina teroarea printr-un război care nu face altceva decît să producă şi mai multă teroare.





preluat de la: http://www.minunemica.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu