miercuri, 4 iulie 2012

Linistea interioara




La începutul drumului său, discipolul este îndrumat spre calea veneraţiei şi spre dezvoltarea vieţii lăuntrice. Ştiinţa spiritului ne pune la îndemână şi reguli practice prin a căror respectare, păşind pe cale, poate fi dezvoltată viaţa interioară. Aceste reguli practice nu au un caracter arbitrar. Ele se întemeiază pe experienţe şi cunoştinţe străvechi. Şi sunt date în acelaşi fel pretutindeni unde sunt arătate căile spre cunoaşterea superioară. Toţi învăţătorii adevăraţi ai Vieţii Spirituale sunt de acord în ceea ce priveşte conţinutul acestor reguli, chiar dacă nu le înveşmântează întotdeauna în aceleaşi cuvinte. Deosebirea nu este esenţială, propriu-zis este numai aparentă, provine din fapte pe care nu le vom discuta aici.

Nici un învăţător al vieţii spirituale nu vrea să exercite prin asemenea reguli vreo dominare asupra altor oameni. El nu vrea să îngrădească independenţa nimănui. Căci nu există un mai bun preţuitor şi păzitor al independenţei omeneşti decât cercetătorul spiritului. S-a spus (în capitolul precedent) că legătura care uneşte pe toţi iniţiaţii ar fi una spirituală şi că două legi fireşti constituie copcile care ţin laolaltă părţile componente ale acestei legături. Îndată ce iniţiatul părăseşte tărâmul pur spiritual şi păşeşte în public, el trebuie să ţină seama şi de o a treia lege. Ea este următoarea: rânduieşte-ţi fiecare faptă, fiecare cuvânt în aşa fel încât să nu intervii în decizia liberă a voinţei nici unui om.

Cine a înţeles că un adevărat învăţător al vieţii spirituale este pătruns cu totul de această lege, poate şti că nu va pierde nimic din independenţa sa urmând regulile practice care i se oferă.

Una din aceste prime reguli poate fi îmbrăcată în următoarele cuvinte: „Creează-ţi momente de linişte lăuntrică şi învaţă, în aceste momente, să deosebeşti esenţialul de neesenţial“. – Se spune aici că această regulă sună astfel „exprimată în cuvinte ale limbii“. Originar, toate regulile şi învăţăturile ştiinţei spiritului sunt date într-un limbaj de semne simbolice. Şi cel ce vrea să cunoască întreaga lor semnificaţie şi importanţă, trebuie să înţeleagă, mai întâi, această limbă simbolică. Această înţelegere depinde tocmai de faptul că cel în cauză a parcurs primii paşi în ştiinţa secretă. El poate face aceşti paşi prin observarea exactă a unor reguli ca acelea care sunt date aici. Drumul este deschis fiecărui om care posedă o voinţă serioasă.

Regula de mai sus, privitoare la momentele de linişte lăuntrică, este simplă. Simplă este şi aplicarea ei. Dar ea duce la ţintă numai când o urmăm tot atât de serios şi de riguros pe cât este ea de simplă. De aceea vom arăta aici direct cum trebuie urmată această regulă.

Discipolul spiritual îşi va rezerva un timp scurt din viaţa zilnică, pentru ca, în decursul acestuia, să se ocupe de cu totul altceva decât obiectul preocupărilor sale zilnice. Chiar şi genul activităţii sale trebuie să fie cu totul altul decât cel al activităţii cu care îşi umple restul zilei. Prin aceasta însă nu trebuie să se înţeleagă că ceea ce face discipolul în acest timp rezervat nu ar avea nici o legătură cu conţinutul muncii sale de toate zilele. Dimpotrivă: omul care caută în mod corect asemenea momente de detaşare, va observa curând că abia prin ele dobândeşte putere deplină pentru sarcinile zilei. De asemenea, nu trebuie să credem că urmarea acestei reguli ar putea răpi cu adevărat cuiva din timpul necesar împlinirii îndatoririlor sale obişnuite. Dacă cineva într-adevăr nu dispune de mai mult timp liber, îi ajung cinci minute în fiecare zi. Important este felul cum sunt întrebuinţate aceste cinci minute.

În acest timp omul trebuie să se smulgă cu totul din viaţa sa cotidiană. Viaţa sa de gânduri, de simţire, trebuie să primească atunci un alt colorit decât are ea de obicei. El trebuie să-şi perinde prin faţa sufletului bucuriile sale, suferinţele sale, grijile sale, experienţele şi faptele sale. Trebuie să se situeze faţă de ele astfel încât să privească dintr-un punct de vedere superior tot ceea ce el trăieşte în mod obişnuit. Să ne gândim la felul cu totul diferit în care privim, în viaţa obişnuită, ceea ce un altul trăieşte sau face, faţă de ceea ce am făcut sau am trăit noi înşine. Nici nu poate fi altfel. Căci suntem întreţesuţi cu ceea ce noi înşine trăim sau facem; trăirea sau fapta altuia o observăm doar. Ceea ce trebuie să ne străduim, în clipele rezervate, este să privim şi să judecăm trăirile şi faptele proprii ca şi cum nu noi înşine, ci un altul le-ar fi trăit sau le-ar fi săvârşit. Să ne imaginăm că cineva a suferit o grea lovitură de destin. Cât de diferită este atitudinea lui atunci, comparativ cu atitudinea lui faţă de o lovitură de destin cu totul asemănătoare, suferită de un semen al său? Nimeni nu poate considera această atitudine ca neîndreptăţită. Ea este în firea omului. Şi la fel ca în asemenea cazuri extraordinare se petrec lucrurile şi în întâmplările obişnuite ale vieţii. Discipolul spiritual trebuie să caute puterea de a se situa, în anumite momente, faţă de sine însuşi, ca faţă de un străin. Trebuie să se privească pe sine cu liniştea lăuntrică a criticului. Dacă am ajuns la aceasta, atunci propriile noastre trăiri ni se arată într-o lumină nouă. Câtă vreme ne aflăm împletiţi cu aceste trăiri, câtă vreme ne găsim în ele, suntem tot atât de legaţi de lucrurile neesenţiale ca şi de cele esenţiale. Dacă în momentele de linişte lăuntrică ne vom privi viaţa în modul descris, atunci esenţialul se desparte de neesenţial. Grija şi bucuria, fiecare gând, fiecare hotărâre apar altfel, dacă ne situăm faţă de noi înşine. E ca şi cum am fi petrecut ziua întreagă într-o localitate şi am fi văzut lucrul cel mai mic tot atât de aproape ca şi pe cel mai mare; apoi, seara, ne urcăm pe o colină învecinată şi îmbrăţişăm cu o sigură privire întreaga localitate. Astfel, diferitele părţi ale localităţii apar în alte raporturi de reciprocitate decât dacă ne aflăm în mijlocul lor. Această experienţă nu ne va reuşi şi nici nu trebuie să ne reuşească cu evenimentele de destin pe care tocmai le trăim; discipolul vieţii spirituale trebuie să se străduiască să îi reuşească această experienţă doar cu evenimente de mult trecute. – Valoarea unor asemenea introspecţii liniştite depinde mult mai puţin de ceea ce privim pe parcursul lor, decât, mai ales, de faptul de a găsi în noi forţa care dezvoltă o asemenea linişte lăuntrică.

Căci fiecare om mai poartă în lăuntrul său, alături de omul de toate zilele şi un om superior. Acest om superior rămâne ascuns până când va fi trezit. Şi fiecare, numai el însuşi, poate trezi în sine acest om superior. Câtă vreme însă acest om superior nu este trezit, rămân ascunse şi facultăţile superioare ce dormitează în fiecare om, facultăţi care duc la cunoştinţe suprasensibile.

Cât timp omul nu simte roadele liniştii lăuntrice, va trebui să-şi spună că trebuie încă să urmeze, cu cea mai mare seriozitate şi severitate, regula amintită. Pentru fiecare om care procedează astfel, vine ziua când ambianţa sa se luminează spiritual, când unui ochi, pe care nu-l cunoscuse până atunci în sine, i se deschide o lume cu totul nouă.

În viaţa exterioară a discipolului nu trebuie să se schimbe nimic prin faptul că începe să aplice această regulă. El îşi îndeplineşte îndatoririle ca mai înainte; el îndură aceleaşi dureri şi trăieşte aceleaşi bucurii ca în trecut. Prin aceasta nu va putea fi în nici un fel înstrăinat de „viaţă“. Ba el poate să-şi urmeze în restul zilei şi mai deplin această „viaţă“, pentru că în clipele sale de detaşare îşi însuşeşte o „viaţă superioară“. Treptat, treptat, această „viaţă superioară“ îşi va exercita înrâurirea şi asupra vieţii obişnuite. Liniştea clipelor de detaşare va avea înrâurire şi asupra vieţii de toate zilele. Întreg omul va deveni mai liniştit, va câştiga siguranţă în toate acţiunile sale, nu va mai putea fi scos din sărite de tot felul de incidente. Un asemenea discipol începător va ajunge, din ce în ce mai mult, să se conducă el însuşi şi se va lăsa mai puţin condus de împrejurările şi influenţele exterioare. Un astfel de om va observa curând ce izvor de forţă sunt pentru el aceste momente de detaşare, va începe să nu se mai supere pentru lucruri care îl supărau altădată; nenumărate lucruri care altădată îl speriau, încetează să-i mai producă griji. El îşi însuşeşte o concepţie de viaţă cu totul nouă. Mai înainte ezita să se apuce de un lucru oarecare. Îşi zicea: o, puterile nu-mi ajung pentru a face acest lucru aşa cum aş dori să-l fac! Acum nu-i mai vine acest gând, ci dimpotrivă, unul cu totul diferit. Acum el îşi zice astfel: vreau să-mi adun toate puterile pentru a face lucrul cât pot de bine. Şi îşi înăbuşe gândul care l-ar putea face şovăielnic, deoarece el ştie că tocmai şovăiala l-ar duce spre rezultate mai slabe şi că, oricum, lipsa de hotărâre n-ar putea contribui cu nimic la îmbunătăţirea a ceea ce are de făcut. Astfel, în concepţia de viaţă a discipolului ocult pătrund gânduri după gânduri, care sunt rodnice şi folositoare pentru viaţa sa. Ele iau locul acelor gânduri care erau o piedică pentru el şi care îl slăbeau. Începe să-şi cârmuiască cu o mână sigură şi fermă corabia vieţii printre valurile existenţei, în timp ce, mai înainte, ea era aruncată de aceste valuri în toate părţile.

O asemenea linişte şi siguranţă au efect asupra întregii fiinţe omeneşti. Omul lăuntric creşte datorită lor. Şi odată cu el cresc şi acele facultăţi lăuntrice care duc spre cunoştinţe superioare. Căci datorită progreselor făcute în această direcţie, discipolul spiritual ajunge treptat să determine el însuşi modul în care impresiile lumii exterioare vor acţiona asupra lui. Aude, de pildă, un cuvânt prin care cineva vrea să-l jignească sau să-l enerveze. Înainte de instruirea sa ocultă, discipolul s-ar fi simţit desigur jignit ori s-ar fi enervat. Acum, deoarece a păşit pe calea disciplinei oculte, el este în stare să ia cuvântului ghimpele vătămător sau enervant, înainte ca acesta să fi aflat drumul spre interiorul său. Sau, un alt exemplu: un om devine repede nerăbdător când trebuie să aştepte. El păşeşte pe calea disciplinei oculte. În momentele sale de linişte, se pătrunde atât de mult de sentimentul zădărniciei nerăbdării, încât, de aici înainte, la fiecare nerăbdare pe care o trăieşte, acest sentiment nou apare în el numaidecât. Nerăbdarea, care voia să se instaleze, dispare şi astfel un timp care altfel s-ar fi pierdut în reprezentările pornite din nerăbdare, va fi, poate, utilizat pentru observaţii folositoare ce pot fi făcute în timpul aşteptării.

Acum trebuie să ne actualizăm însemnătatea celor de mai sus. Să ne gândim că „omul superior“ din om este într-o continuă dezvoltare. Dar numai prin liniştea şi siguranţa descrise i se dă posibilitatea să se dezvolte sistematic. Valurile vieţii exterioare îl strâmtorează pe omul interior din toate părţile, dacă omul nu stăpâneşte această viaţă, ci este dominat de ea. Un astfel de om este ca o plantă care trebuie să se dezvolte într-o crăpătură de stâncă. Ea va rămâne pipernicită până când i se creează spaţiu. Nici o putere exterioară nu îi poate crea spaţiu omului lăuntric. Aceasta o poate face numai liniştea lăuntrică, pe care o creează sufletului său. Condiţiile exterioare pot modifica numai situaţia exterioară a vieţii sale, pe „omul spiritual“ din el nu-l vor putea trezi însă niciodată. – Discipolul ocult trebuie să dea naştere unui om nou, unui om superior în el însuşi.

Acest „om superior“ devine apoi „stăpânul lăuntric“ care conduce cu mână sigură viaţa omului exterior. Câtă vreme omul exterior are supremaţia şi conducerea, „omul lăuntric“ este sclavul său şi din această cauză nu-şi poate dezvolta forţele. Dacă depinde de altceva decât de mine că mă supăr sau nu, atunci eu nu sunt stăpânul meu sau, mai bine zis, nu l-am găsit încă pe „stăpânul din mine“. Trebuie să dezvolt în mine facultatea de a permite ca impresiile lumii exterioare să ajungă la mine numai în modul determinat de mine însumi; abia atunci pot deveni discipol ocult. Şi numai în măsura în care discipolul ocult caută cu seriozitate această putere, va putea ajunge la ţintă. Nu are importanţă cât de departe ajunge cineva într-un anumit timp; important este numai ca el să se străduiască cu seriozitate. Au existat unii oameni care s-au străduit ani de-a rândul fără să fi observat vreun progres vizibil; dar mulţi dintre cei care nu au deznădăjduit, ci au rămas neclintiţi în strădania lor, au repurtat dintr-o dată „biruinţa lăuntrică“.

Negreşit că în multe împrejurări din viaţă este necesară o mare forţă pentru a-ţi crea momente de linişte lăuntrică. Dar cu cât este mai mare forţa necesară, cu atât mai semnificativ va fi rezultatul. În disciplina ocultă totul depinde de puterea de a sta faţă în faţă cu noi înşine, energic, cu obiectivitate lăuntrică şi cu sinceritate desăvârşită, cu toate acţiunile şi faptele noastre, ca în faţa unui om cu totul străin.

Dar prin această naştere a propriului om superior este caracterizată numai o parte a activităţii lăuntrice a discipolului ocult. La aceasta trebuie să se alăture încă ceva. Când omul stă faţă în faţă cu sine, ca în faţa unui străin, el se observă totuşi numai pe sine însuşi; el examinează acele trăiri şi acţiuni cu care se află întreţesut datorită condiţiilor specifice vieţii sale. El trebuie să depăşească acest stadiu. Trebuie să se ridice la un plan pur omenesc, care nu mai are nimic de a face cu condiţiile sale particulare de viaţă. Trebuie să treacă la o examinare a acelor lucruri care l-ar interesa ca om, chiar dacă ar trăi în cu totul alte împrejurări, în cu totul altă situaţie. Prin aceasta în el prinde viaţă ceva ce depăşeşte sfera personală. Îşi îndreaptă astfel privirea către lumi superioare lumii în care îşi duce viaţa cotidiană. Şi prin aceasta omul începe să simtă, să trăiască faptul că el aparţine unor asemenea lumi superioare. Acestea sunt lumi despre care simţurile sale, preocupările sale zilnice nu îi pot spune nimic. Abia astfel strămută omul centrul fiinţei sale în interior. El ascultă glasurile din lăuntrul său care-i vorbesc în momentele de linişte; în interiorul său, el cultivă relaţia cu lumea spirituală. El se sustrage cotidianului. Zgomotul acestei vieţi cotidiene a amuţit pentru el. În jurul lui s-a făcut linişte. El respinge tot ceea ce este în jurul lui; respinge de asemenea tot ceea ce i-ar aduce aminte de asemenea impresii exterioare. Contemplarea liniştită în interior, conversaţia cu lumea pur spirituală îi umple întregul suflet. O astfel de contemplare în linişte trebuie să devină pentru discipolul ocult o necesitate vitală naturală. La început, el se află cufundat cu totul într-o lume de gânduri. Faţă de această activitate liniştită de gândire el trebuie să dezvolte un sentiment viu, trebuie să înveţe să iubească ceea ce spiritul revarsă atunci spre el. Şi astfel încetează în curând să mai simtă această lume a gândurilor ca ceva mai puţin real decât lucrurile din viaţa cotidiană, care-l înconjoară. Începe să se comporte cu gândurile sale ca şi cu obiectele din spaţiu. Apoi, se apropie de el şi clipa în care începe să simtă că cele ce i se revelează în tăcerea muncii de gândire lăuntrică sunt superioare şi mai reale decât obiectele din spaţiu. El află că în această lume de gânduri se exprimă viaţa. El înţelege că în gânduri nu-şi duc existenţa numai simple imagini de umbră, ci că prin ele îi vorbesc fiinţe ascunse. Începe să i se vorbească din liniştea lăuntrică. Înainte nu desluşea sunete decât cu urechea; acum desluşeşte cu sufletul. I s-a deschis un grai lăuntric, un cuvânt interior. Când discipolul ocult trăieşte pentru întâia oară acest moment se simte fericit în cel mai înalt grad. Asupra întregii sale lumi exterioare se revarsă o lumină lăuntrică. Pentru el începe o a doua viaţă. Efluviile unei lumi divine, de o fericire dumnezeiască, se revarsă în el.

O asemenea viaţă a sufletului în gânduri, care se extinde din ce în ce mai mult spre o viaţă în esenţa spirituală, gnoza şi ştiinţa spiritului o numesc meditaţie (reflecţie contemplativă). Această meditaţie este mijlocul prin care se ajunge la cunoaşterea suprasensibilă. Dar în aceste clipe discipolul ocult nu trebuie să savureze sentimentele. Nu trebuie să aibă în sufletul său simţăminte nedefinite. Acestea l-ar împiedeca să ajungă la o adevărata cunoaştere spirituală. Gândurile sale trebuie să se formeze clar, conturat, precis. Va găsi un sprijin puternic în acest scop dacă nu se va ţine orbeşte de gândurile care se ivesc în el în mod arbitrar. Dimpotrivă, el trebuie să se pătrundă de gândurile înalte pe care le-au cugetat, în asemenea momente, oameni evoluaţi, oameni pătrunşi de spirit. Ca punct de plecare e bine să ia scrierile care, ele însele, au izvorât din asemenea revelaţii primite în meditaţie. Discipolul ocult găseşte astfel de scrieri în literatura mistică, gnostică şi în literatura actuală a ştiinţei spiritului. Ele cuprind material pentru meditaţia sa. Cercetătorii spirituali au redat în asemenea scrieri gândurile ştiinţei divine; spiritul le-a vestit lumii prin trimişii săi.

Prin astfel de meditaţii, în discipolul ocult se petrece o transformare totală. El începe să-şi formeze reprezentări cu totul noi despre realitate. Toate lucrurile capătă pentru el o altă valoare. Trebuie să repetăm mereu: printr-o asemenea transformare discipolul ocult nu se înstrăinează de lume. În nici un caz el nu se înstrăinează de cercul îndatoririlor de fiecare zi. Fiindcă el învaţă să înţeleagă că cea mai simplă acţiune pe care o săvârşeşte, cea mai neînsemnată trăire ce i se oferă, sunt în legătură cu marile entităţi cosmice, cu marile evenimente cosmice. Dacă în momentele sale de contemplare i se lămureşte această legătură, atunci el va fi prezent în cercul acţiunilor sale zilnice cu o nouă, cu o mai mare forţă. Pentru că acum ştie: ceea ce munceşte, ceea ce îndură, el face şi suferă în numele unor mari înlănţuiri cosmice spirituale. Din meditaţie izvorăşte putere pentru viaţă, nu moliciune.

Discipolul spiritual merge cu paşi siguri prin viaţă. Orice i-ar aduce viaţa, el îşi urmează drumul fără să se lase abătut. Înainte nu ştia pentru ce lucrează, pentru ce suferă: acum ştie. E bine să înţelegem că o asemenea activitate meditativă duce mai bine spre ţintă dacă are loc sub conducerea unor oameni experimentaţi. Astfel de oameni ştiu din propria lor experienţă cum trebuie procedat cel mai bine. De aceea să căutăm sfatul şi îndrumarea acestor oameni. Prin aceasta nu ne pierdem deloc libertatea. Ceea ce altfel ar putea fi doar o dibuire nesigură, printr-o asemenea îndrumare devine o muncă ce duce sigur la ţintă. Cine se adresează celor care au cunoştinţe şi experienţă în această direcţie, nu va bate niciodată zadarnic la uşa lor. Să fie însă conştient că nu caută altceva decât sfatul unui prieten, şi nu puterea covârşitoare a unuia care vrea să domine. Vom afla întotdeauna că cei care într-adevăr ştiu, sunt oamenii cei mai modeşti, şi că nimic nu le este mai străin decât ceea ce oamenii numesc sete de putere.

Cine se ridică prin meditaţie la ceea ce îl leagă pe om cu spiritul, acela începe să aducă la viaţă, în sine, ceea ce este veşnic în el, ceea ce nu este mărginit de naştere şi moarte. Numai aceia care nu l-au trăit personal, se pot îndoi de acest principiu etern. Astfel, meditaţia este calea care îl duce pe om la cunoaşterea, la contemplarea sâmburelui etern, indestructibil, al fiinţei sale. Şi numai prin ea poate ajunge omul la această contemplare. Gnoza, ştiinţa spiritului vorbesc despre eternitatea acestui sâmbure al fiinţei, despre reîntruparea acestuia. Adeseori se pune întrebarea: de ce nu ştie omul nimic despre trăirile sale de dincolo de naştere şi moarte? Dar nu aşa trebuie pusă întrebarea, ci mai degrabă ea trebuie pusă astfel: cum se ajunge la o astfel de cunoaştere? Calea ni se deschide în meditaţia corectă. Prin ea se trezeşte amintirea trăirilor de dincolo de naştere şi moarte. Fiecare om poate dobândi această cunoaştere; în fiecare om se găsesc facultăţile de a cunoaşte el însuşi, de a contempla el însuşi ceea ce ne învaţă mistica adevărată, ştiinţa spiritului, antroposofia şi gnoza. Trebuie doar să alegem mijloacele juste. Numai o fiinţă înzestrată cu urechi şi cu ochi poate percepe sunetele şi culorile. Şi ochiul de asemenea, nu poate percepe nimic, dacă lipseşte lumina care face vizibile obiectele. În ştiinţa secretă sunt date mijloacele pentru a dezvolta urechile şi ochii spirituali şi pentru a aprinde lumina spirituală. Mijloacele disciplinei spirituale pot fi desemnate prin trei trepte: 1. Pregătirea. Ea dezvoltă simţurile spirituale. 2. Iluminarea. Ea aprinde lumina spirituală. 3. Iniţierea. Ea deschide comunicarea cu entităţile superioare ale spiritului.

Rudolf Steiner





sursa: http://totulpentrusuflet.wordpress.com

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu