duminică, 10 februarie 2013

Frica de viata




De mici ni se spune ca viata e grea, ca exista competitie, ca trebuie sa ne castigam diverse drepturi in societate, drepturile care se presupune ca le avem din nastere le tot vedem incalcate, vedem oameni care muncesc si tot nu se descurca, nu vedem iubire, nu vedem fericire, si colac peste pupaza vedem batrani care se tem de moarte. Moartea... subiect tabu, rareori pomenit. Un fenomen de care nimeni nu stie nimic, dar de care toti se jura ca se tem deoarece ei prefera viata.

Daca ne vom uita cu atentie, in copilarie ni s-a povestit numai despre viata, i-am vazut pe altii cum “traiesc”, am fost invatati cum sa dam bine si cum sa ne adaptam la viata. Binenteles ca vorbim de “viata”, asa cum o vede societatea astazi: te nasti, esti educat, te angajezi, te casatoresti, te umplii de credite, faci copii, ii educi si intr-un final imbatranesti si mori. Pai asta e viata? De mic copil mi se parea o tampenie, suna a poveste stupida. Si totusi toti primim aceeasi poveste, repetata generatie dupa generatie. Si daca tu te simti altfel si stii ca poti mai mult? Primesti imediat si varianta viata e frumoasa si o vei duce bine: poti sa-ti alegi cariera, partenerul, numarul de copii, cand te vei casatori, daca faci sau nu credit, daca vei lua o casa sau un apartament si o sumedenie de alte maruntisuri care sa te faca sa simti ca existi, ca contezi, sa-ti dea sentimentul importantei si sa te faca un mare smecher in a-i sfatui pe altii. Doar ai experienta, ce mama naibii! Ah, VIATA!!! Si totusi... viata privita ca pe ceva exterior tie, pretios, ce nu trebuie irosit, care necesita pregatire (a se citi educare), ceva ce toti experimenrteaza, unii se jura de ochii lumii ca sunt fericiti, altii crapa de sinceritate si se plang continuu, toti traind intre 4 pereti in majoritatea timpului, ca la sfarsitul anului sa-si fi castigat dreptul la concediu si odihna. Poate imi scapa mie ceva,... probabil VIATA. Culmea, suntem atat de mandri de marea noastra “aventura”, incat de abia asteptam sa facem copii, sa le transmitem si lor “intelepciunea” noastra. Iar cand timpul s-a scurs, ni se face pielea de gaina la gandul ca murim si nu mai avem cum sa experimentam… viata! Oare?

Unde e viata in a sta pe bancile scolii de la 7 ani pana termini facultatea? Sunt minim 15 ani. Si pentru ce? Ca sa iti exersezi memoria, sa stai intr-un mediu concurential, intre 4 pereti, te mai scoli si cu noaptea in cap, ai profesori care nu stiu decat buchia cartii si le e asa draga cartea ca nu se dezlipesc de ea nici la lectie, cand dicteaza cu nerusinare din paginile pe care tie iti pretind sa le inveti pe dinafara. La sfarsit binenteles se incheie cu party, ai marea realizare de a fi terminat, de a primi o foaie de hartie si de a avea capul plin de bazaconii care nu iti vor folosi la nimic. Si ce drama... despartirea de colegi si profesori... colegii cu care ai concurat si profesorii pe care i-ai injurat.

Dar “viata” continua. Acum ti-ai castigat maretul drept de a merge la interviuri, unde altcineva decide daca corespunzi sau nu, iar daca esti “norocos”, vei castiga si dreptul de a te trezi cu ceasul in fiecare dimineata, de a sta peste program la servici, de a nu te descurca cu banii si de a-ti minti prietenii ca esti fericit sau de a le spune adevarul si a admite ca esti un amarat. Si nu se opreste aici... in timpul tau liber te dai cu capul de pereti sa gasesti acea persoana potrivita tie si cat mai repede posibil, timpul trece si doar n-o sa faci copiii la batranete. Cam dupa nunta, sau poate dupa primul copil, o sa iti analizezi si veniturile si cheltuielile si vei constata ca un credit ar fi in ordine, n-ar strica o casa sau o masina. Si asa traiesti tu “fericit” si ocupat o perioada, impartit intre familie, munca, credite, pana cand incep sa apara consecintele maretelor alegeri de viata. Cotizezi si la sistemul medical, doar toata lumea o face. Si dupa zeci de ani de cotizatii primesti bonus: afli ca esti pe moarte. Tocmai tu, care iubesti viata... Si iti e frica de moarte...

Daca mergem inapoi in timp, in copilarie, cand ne-am format viziunea despre viata, oare cat ni s-a vorbit despre moarte? Excluzand ca a murit cineva apropiat sau ai fost norocosul beneficiar al unor bunici care tin pomeni, aproape deloc. Oricum exista povestile frumoase unde toti ajung in ceruri. Desi ne ameninta religia cu iadul, n-am vazut niciun preot si niciun parinte sa-i spuna copilului ca cineva a ajuns acolo.

Dar despre viata cate am auzit? Pe langa vaicarelile parintilor, amenintarile cu “cresti tu si o sa vezi ce greu este”, romanul cu cate ai de facut ca sa corespunzi, regulile, povestile despre concurenta, mai aveai si ocazia sa vezi live, in desfasurare, chiar sub nasul tau, maretele variante de viata. Si zau ca n-ai fi optat pentru vreuna, daca cei din jur nu si-ar fi ascuns amarul sub zambete false si povesti despre avutie. De unde sa ghicesti tu la varsta aia ca exista si credite pe lumea asta?

Adevarul este ca nu stim nimic nici despre viata, nici despre moarte. De ce oare oamenii care afla ca sunt pe moarte fac in ultimele zile ce n-au facut o viata intreaga? Adica traiesc. Excluzand ca au o mareata familie care ii va pune intr-un pat si le va chema un avocat sa le intocmeasca testamentul... deh, familia intai. Sau de ce atunci cand ni se pare ca ne-am distrus iremediabil viata si nu mai vedem nicio cale de iesire, ne gandim imediat la sinucidere? Moartea inca a ramas un fenomen misterios in jurul caruia se spun diverse povesti. Viata? Pe masura ce inaintezi in varsta si te minti ca ce faci tu conteaza, afli la un moment dat ca ai avut reteta gresita. Ce a lipsit? Curajul de a fi TU. Si e foarte greu sa-ti amintesti ce mai inseamna acest TU de sub mormanul de conditionari, frustrari si esecuri. Viata nu e niciodata in afara noastra, VIATA SUNTEM NOI! De ce oare nu s-a gandit nimeni la asta? Viata ta ti-a fost data tie si depinde numai de tine. Deja se stie ca ne cream singuri realitatea prin gandurile si sentimentele noastre. Si totusi ne e atat de greu sa iesim din tipare... Ne este frica de esec, de a fi ridicularizati, de a afla cine suntem noi etc. – intr-un cuvant ne este frica de VIATA! Singura care sparge tiparele cat suntem inca in viata, pare sa fie ideea de moarte – daca tot murim, in timpul ramas am putea sa profitam de viata la maxim, doar nu vom mai suferi mult temutele consecinte, nu vom mai ramane pe aici. Pare chiar eliberator gandul. Dar daca ne-am trai intreaga viata asa? Daca am renunta la frici? Daca am constientiza ca noi suntem morti in viata si inviem de abia cand aflam ca murim? Ca o ultima stradanie pe ultima suta de metri? Batranii nu se tem de moarte, se tem ca n-au aflat ce e viata. Toti cred ca daca si-ar vedea nepotii casatoriti, daca si-ar prinde stranepotii, poate poate si-ar gasi fericirea. Cea dupa care au alergat o viata, dar a naibii a fost mai rapida... Uitati-va bine la voi, la viata voastra, analizati un pic. Nu exista viata proasta, exista alegeri proaste. Dar alegerile nu sunt pe viata, sunt facute numai pana cand veti decide ca vreti altceva si veti face noi alegeri. Viata nu e batuta in cuie. Nu mai asteptati moartea ca sa aflati ce este viata.








sursa:  http://www.iubiresilumina.com/

Un comentariu:

  1. Nu am auzit in viata mea un adevar asa mare CEL MAI BUN ARGUMENT SPUS VREODATA DE CINEVA REFERITOR LA MODUL DE "A TRAI '

    RăspundețiȘtergere