sâmbătă, 13 aprilie 2013

Despre reincarnare - in gandirea greaca, hinduism, buddhism, gnosticism, cabala ebraica,





Informatii referitoare la reîncarnare au existat (si mai existã) în Biblie si în unele texte apocrife. Biserica primelor secole a acceptat teza reîncarnãrii, sustinutã si de Iisus. În anul 553 însã, la cel de-al cincelea Conciliu Ecumenic de la Constantinopol, teza reîncarnãrii a fost anatemizatã, fiind consideratã drept o eroare dogmaticã. Împãratul Justinian (leit-motivul sãu: “Afurisit fie cel care, de aici încolo, va mai crede în preexistenta sufletului!”) a impus clerului propriul sau crez, a pus sub arest pe Papa Vigilius (spre a nu conturba Conciliul!) si aobligat episcopii sa accepte noua dogmã. Justinian a considerat cã teza reîncarnãrii acordã omenirii o prea lungã perioadã de timp pentru atingerea unei trepte mai înalte de dezvoltare a constiintei.
Dupã anul 553, credinciosilor li s-a spus de cãtre bisericã cã au la dispozitie o singurã viatã pentru a reveni din nou la stadiul dinaintea comiterii pãcatului originar. Noua tezã a lui Justinian, propagatã masiv în rândul enoriasilor de pretutindeni în cursul secolelor urmãtoare, continuatã pânã azi, a dus la erori si mai mari de comportament ale oamenilor, majoritatea încercând sã traiascã din plin asa-zisa unicã viatã. Biserica a exclus treptat aproape toate textele, documentele si cele 31 de evanghelii apocrife, neconforme noii linii dogmatice trasate. Cu toatã cenzura impusã textelor originale, s-au mai pãstrat
pe alocuri unele referiri ale lui Iisus la reîncarnare (Evanghelia lui Ioan [3,1-8], de asemeni afirmatiile lui Iisus despre reîncarnarea profetului Ilie în trupul lui Ioan Botezãtorul din Evanghelia lui Matei [11,14 si 17,10-13], sau cele spuse de
 Iisus fariseilor, în legaturã cu faptul cã el ar mai fi trãit odatã pe pãmânt, încã înaintea patriarhului Avraam [Evanghelia lui Ioan, 8,56-58]). Alte pasaje biblice care aduc indicii asupra reîncarnarii: “Ieremia” (1,5), “Cartea Intelepciunii” (2,5 si 8,20), “Cartea lui Kohelet” (12,6), “Evanghelia lui Matei” (26,52), “Evanghelia lui Ioan” (9,1-3), “Epistola lui Pavel cãtre Filipeni” (2,6-7), “Epistola soborniceascã a lui Iacov” (3,6). De asemenea, în documentele necanonice (apocrife): “Evanghelia dupã Pistis Sophia”, “Evanghelia lui Toma” s.a. 

de Tiberiu Claudiu IONESCU.

Gândirea greacã

La baza acesteia se află unele comunităţi practicante ale religiei inspirate
de Orfeu (orfismul), apărute în Grecia începând cu secolul 6 î.Hr. Este vorba
despre un sistem de credinţă care asocia nemurirea sufletului cu ciclurile de
reîncarnări. După ciclul naşterilor şi roata destinului, existenţa trupească e
considerată ca o pedeapsă. Exilat în corp, sufletul trebuie să scape de tristul
destin al reîncarnărilor şi nu poate să o facă decât prin asceză (adică prin
abstinenţă de la consumul de carne). Numeroşi filozofi au fost marcaţi de aceste
credinţe, dar indiferent de forma pe care o ia doctrina lor, scopul rămâne acela
de eliberare a sufletului. Încarnarea sufletului apare ca o pedeapsă pe care
sufletul şi-a atras-o prin propriile sale greşeli; prin urmare reîncarnarea
funcţionează în acelaşi timp ca o fatalitate de care trebuie să te eliberezi şi ca o
şansă de eliberare. În orice caz, pentru ca această eliberare să intervină, e
necesară o iniţiere religioasă sau o conştientizare filozofică.

Hinduismul

Ideea de reîncarnare se exprimă cel mai pregnant în hinduism, cu toate că
şi aici ea a trecut printr-o serie de reinterpretări. Cele mai vechi texte (Rigveda)
nu pomenesc nimic despre această idee. Abia în Upanisad, vechea teorie a plăţii
a fuzionat cu ideea de reîncarnare. Ca urmare, se pot observa unele influenţe
reciproce între religia originară, revoluţia adusă de Upanisad, Baghadavad Gita
şi evlavia populară. În Upanisad, identificarea salutară a Sinelui (atman) cu
Absolutul (brahman) nu poate avea loc decât dacă Sinele o rupe cu ciclul
infernal al existenţei (samsara), adică cu şirul de reîncarnări succesive. Salvarea
înseamnă oprirea revenirilor pe pământ şi nicidecum înmulţirea numărului de
reîncarnări, cum pretind adepţii occidentali ai unui hinduism deformat. Nu e
vorba aici de o nouă naştere; omul se naşte o singură dată, dar nu moare cu
adevărat: din reîncarnare în reîncarnare, el nu-şi schimbă decât trupul, până ce
ajunge la adevarată libertate, în Nirvana. Principiul care dirijează călătoria dintr-un
corp în altul este dorinţa sau legea karmei. Scopul spiritualităţii hinduse este
acela de eliberare de această legătură karmică, pentru a se putea uni cu brahman.


Prin Bakhti (curent de devoţiune) se insistă asupra harului divin ca unic mod de
salvare. Omul nu este agentul propriei eliberări din ciclul reîncarnărilor.
Hinduismul culminează printr-o mistică a eliberării, dar nu şi prin explicarea
răului şi morţii prin reîncarnare. Este aici o mare diferenţă faţă de ezoterismul
occidental care se consideră ca derivând din hinduism. Pentru Albert
Schweitzer, această mistică este legată de o negare a lumii, de o concepţie
pesimistă a existenţei; această idee este contemporană cu predominanţa ideii de
reîncarnare, ea este de asemenea legată de o viziune pesimistă a materiei şi
istoriei. Ideea de reîncarnare este centrată total asupra omului şi faptelor sale.

Buddhismul
Buddhismul, ca şi hinduismul, crede în existenţa unei relaţii strânse între reîncarnare şi legea karmei. Sunt totuşi numeroase diferenţe faţă de hinduism.
Privind concepţia eliberării, omul se poate elibera singur de lume şi de
suferinţă. Terapia se bazează pe critica iluziilor legate de dorinţă şi pe renunţare;
ea propune un demers mai puţin mistic, cât psihologic. Accentul nu este pus pe
fuziunea cu brahman, ci pe detaşarea care conduce la Nirvana, înţeles ca o
privaţiune de orice dorinţă, ca un calm desăvârşit.
Non-permanenţa sufletului: continuitatea subiectului uman nu este decât
iluzie şi aparenţă. Nu se are în vedere nemurirea sufletului. Sufletul este un flux,
o curgere, o transformare neîncetată. Doar curgerea vieţii pare să asigure continuitatea
reîncarnărilor.
Nirvana: în budismul clasic este definit într-o manieră negativă. El nu este
de fapt nimic, nu este un loc, el exprimă starea de eliberare, de non-dorinţă. Dar
anumite secte îl văd ca pe locul de beatitudine, de fericire deplină atinsă la
sfârşitul procesului de eliberare de către individul care a trecut printr-o serie de
reîncarnări.
Alte curente de gândire:

Gnosticismul: este o ipoteză iudeo-crestină alcatuită din mai multe
curente crestine aparute în cursul celui de-al doilea secol după Hristos. Printre
altele, această ipoteză atribuie lui Hristos teoria dupa care Ioan Botezatorul ar fi
fost Ilie reîncarnat.
Cabala ebraică: există din vremea celui de-al doilea secol după Hristos,
dar propăşirea ei s-a făcut între sec. 13-16. Este o teosofie în formă ebraică.
Cabaliştii nu sunt toţi de acord asupra ideii de reîncarnare. Sunt multe adaptari
succesive, care dau impresia de a te găsi în faţa unei compilări doctrinare, în
care reîncarnarea işi joacă rolul în funcţie de problemele care se ivesc în
conştiinţa populară.
Filozofii moderni: Ideea de reîncarnare a atras mult o serie de filozofi moderni. Pentru Lessing (1729-1781), aceasta constituie o ipoteză, pentru Arthur Schopenhauer (1786-1860), ea este un element important al unei filozofii
extrem de pesimiste (care ar putea fi prezentată ca o filozofie a plictiselii).
Spiritismul: Reîncarnarea se regăseşte în curentul spiritist al lui Allan Kardec (1804-1869). Influenţa sa a fost foarte mare în sec. 19 şi se mai păstrează înca reminiscenţe importante în Brazilia şi Filipine. 


Rozicrucienii: aceast curent afirmă, printre altele, că reîncarnarea nu este un simplu fapt de credinţă, ci ceva sigur, accesibil capacităţilor oculte ale iniţiatului şi ca orice fiinţă este parte integrantă din Dumnezeu (tema care se regăseşte azi în curentul New Age), ca doctrină despre reîncarnare este o explicaţie etică mulţumitoare a nedreptăţilor din această lume; că reîncarnarea şi legea de la cauză la efect sunt în perfectă armonie cu astrologia; că Hristos a dat ucenicilor săi învăţături despre reîncarnare, dar că le-a poruncit să nu vorbească nimănui despre aceasta, de unde ar reieşi o ocultare, o ascundere a existenţei reîncarnării timp de 2000 de ani.

Antropozofia: Rudolf Steiner (1861-1929), fondatorul antropozofiei a trecut prin iniţierea Rozcrucienilor. Se observă la el, ca în toate teoriile moderne
ale reîncarnării, o deplasare de accente şi chiar o răsturnare completă a sensului
reîncarnării. Pentru hindus, scopul era de a fi eliberat de fatalitatea
reîncarnarilor. Pentru Rudolf Steiner, reîncarnarea nu mai este o lege
îngrozitoare a existenţei, de care ar trebui să se elibereze, ci devine un
instrument pozitiv, indispensabil dezvoltării spiritualităţii şi a libertăţii. Naşterea
într-un corp este ceva minunat în sensul biblic al creaţiei omului după chipul lui
Dumnezeu. Ceea ce alienează omul, nu este trupul său, ci atitudinea în faţa
vieţii. Suferinţa legată de karma destinului provine dintr-o nepotrivire a
sufletului faţă de posibilităţile pe care i le oferă viaţa actuală. Sufletul trebuie să
fie eliberat de această nepotrivire, dar nu de corp. Această concepţie este legată
de evoluţionismul şi ideea de progres a lui Steiner. Pentru Rudolf Steiner,
Hristos constituie impulsul central şi hotărâtor al istoriei mondiale.


BIBLIOGRAFIE
1. Briancianinov, Sfântul Ignatie, Despre vedenii, duhuri şi minuni,
Editura Sophia, Bucureşti, 2002.
2. Brune, Francois, Hristos şi karma, Editura Univers Enciclopedic,
Bucuresti, 1997.
3. Ankerberg, John & John Weldon, Realitatea despre viaţa după moarte,
Editura Agape, Fagaras, 1997.
4. Ankerberg, John & John Weldon, Realitatea despre astrologie, Editura
Agape, Făgăraş, 1997.
5. Bastovoi, Savatie, În cautarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa,
Timisoara, 2002.
6. Brune, Francois, Morţii ne vorbesc, Editura Enciclopedica, Bucureşti, 1994.
7. Harrison, Peter & Mary, Viaţa înainte de naştere, Editura Europolis,
Constanţa, 1993.
8. Paraskevaidis, mitrop. Hristodoulus, Războiul împotriva satanei,
Editura Anastasia, Bucureşti, 1998.
9. Novak, Adolf, Mişcarea carismatică, Editura Lumina Lumii, Korntal, 1995.
10. Marler, John & Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă,
Editura Sophia, Bucuresti, 2002.
11. Kernbach, Victor, Enigmele miturilor astrale, Editura Albatros, Bucureşti.
12. Ilie Cleopa, arhim., Despre vise şi vedenii, Editura Bunavestire, Bacău, 1994.
13. Filaret, pr. Ioan, Creştinism şi yoga?
14. Costian, Dan, Adevărul despre Yoga, Editura Valmi.
∗ Tehnoredactor, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, adresă de e-mail: tibiionescu@yahoo.com.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu