duminică, 17 februarie 2013

Misterele reincarnarii intriga lumea stiintifica




Misterele reincarnarii intriga lumea stiintifica
Amintirea unei vieti anterioare este unul dintre cele mai fascinante domenii incluse in categoria fenomenelor inexplicabile. Pina in prezent, stiinta nu a putut confirma, dar nici infirma posibilitatea ca un om sa-si aminteasca amanunte ale unei alte existente. Numerosi oameni sustin cu tarie ca stiu cine au fost intr-o viata trecuta si sint capabili sa ofere detalii fantastice despre locuri si vremuri pe care nu ar avea cum sa le cunoasca. In multe cazuri, veridicitatea unor astfel de afirmatii poate fi dovedita prin coroborarea de date; totusi, chiar si printre cei care studiaza acest fenomen, indoiala persista: sa fie oare vorba de reincarnare, ori de informatii care patrund cumva in subconstient si ies la lumina sub forma unor false amintiri?
Calea spre Nirvana
Conceptul de reincarnare, potrivit caruia sufletele noastre traverseaza un lung sir de vieti de-a lungul a mai multe secole sau chiar mii de ani poate fi regasit in mai multe religii.  Forma clasica a doctrinei reincarnarii a fost formulata in India, prin secolul 9 i.Hr., cand au fost compuse scrierile brahmanice. Conceptul a fost definit mai exact in vremea Upanisandelor (intre secolele 7-5 i.Hr.), dupa care a fost adoptat definitiv de cele mai importante religii rasaritene originare din India - budismul, hinduismul si jainismul. Sub influenta budismului, reincarnarea a fost mai tarziu preluata de taoism, candva in jur de secolul 3 i.Hr, intr-o forma adaptata.
In religia budista, faptele savirsite au consecinte care se vad in viata ulterioara, de aceea cu cit un om aduna mai multe fapte frumoase intr-o viata, cu atit urmatoarea reincarnare va fi mai buna, aceasta fiind esenta conceptului de karma. Scopul ultim este acela ca, urmind modelul lui Buddha, spiritul sa fie eliberat din acest ciclu al reincarnarilor, ajungind la Nirvana.
In vechile religii din zona mediteraneana apare un cu totul alt tip de reincarnare, care nu are de-a face cu trecerea prin mai multe vieti succesive. Spre exemplu, Cartea egipteana a mortilor descrie drumul unui suflet catre o lume superioara, fara a se mai intoarce pe Pamant. Practica mumificarii avea in vedere conservarea trupului, astfel incit acesta sa poata insoti sufletul in aceasta calatorie, ceea ce duce cu gindul mai degraba la inviere.
Copiii, mai aproape de trecut
De cele mai multe ori, amintirea unei vieti trecute apare brusc, cei care traiesc o astfel de experienta uimitoare fiind mai degraba copiii. Adeptii teoriei reincarnarii cred ca aceasta se datoreaza mai ales faptului ca un copil este mai aproape de viata trecuta, iar mintea sa nu a fost inca “rescrisa” cu intimplarile actualei existente. Adultii care incep sa-si reaminteasca reincarnari trecute o fac cel mai adesea ca urmare a unei experiente iesite din comun, cum ar fi hipnoza ori o lovitura la cap. Exista, desigur, si numerosi impostori care scornesc povesti foarte iscusite, ceea ce-i face pe cercetatorii dedicati acestui domeniu sa fie extrem de circumspecti.
Povestea lui Taranjit/Satnam
Unul dintre cele mai recente cazuri ajunse in atentia expertilor este cel al baietelului indian Taranjit Singh, in virsta de opt ani. Parintii sai, oameni sarmani din satul Alluna Miana, districtul Ludhiana, povestesc ca, inca de la doi ani, Taranjit a inceput sa vorbeasca despre existenta sa anterioaraCu timpul, copilul a devenit tot mai insistent, astfel ca, la inceputul anului 2002, familia a decis sa vada daca e ceva adevarat in spusele sale. Taranjit afirma ca in viata sa trecuta se numea Satnam Singh si traia in Chakkchela, sat din districtul Jalandhar. El a spus ca atunci cand a murit era elev in clasa a noua la o scoala din satul Nihalwal.
Pe 10 septembrie 1992, in timp ce se intorcea cu bicicleta de la scoala, a fost lovit de un motociclist. Grav ranit la cap, baiatul a murit a doua zi. Intrigat de toata aceasta poveste, tatal sau actual, Ranjit Singh, a mers la scoala indicata, unde un profesor si-a amintit de elevul calcat de motocicleta si l-a indrumat spre casa unde locuia familia respectiva, numita tot Singh. Ranjit l-a gasit pe “fostul tata” al copilului sau, Jeet Singh, caruia i-a spus toata povestea. Ranjit le-a spus ca micutul precizase ca manualele sale de scoala se umplusera de singe in momentul accidentului, precum si ca avusese 30 de rupii in geanta.
La auzul acestor vorbe, femeia despre care Taranjit sustinea ca ii fusese candva mama a izbucnit in plins, spunind ca mai pastra inca acei bani si cartile minjite de singele fiului ei. Fostii parinti, fratii si surorile au mers sa-l vada pe Taranjit/Satnam, care i-a recunoscut pe toti, indicandu-se pe sine in fotografiile de familie.
Povestea a fost preluata de ziare, iar copilul a intrat in atentia mai multor cercetatori. Unul dintre acestia, Vikram Chauhan, a identificat un negustor care spunea ca-i daduse pe datorie lui Satnam un caiet de trei rupii, cu citeva zile inainte de accident. Baiatul a confirmat, precizind insa ca era vorba doar de doua rupii, iar negustorul a recunoscut ca asa era si incercase doar sa vada daca micutul spune adevarul.

Taranjit poseda cunostinte corespunzind unui elev din clasele superioare, scria si vorbea chiar limba engleza, lucru absolut inexplicabil, avind in vedere ca parintii sai nu-si permisesera sa-l dea inca la scoala. Mai mult, Taranjit avea un scris aproape identic cu cel al lui Satnam, aspect certificat de grafologi. Cazul este in continuare cercetat; Taranjit traieste cu parintii actuali, care au refuzat sa-l inapoieze vechii sale familii, desi aceasta este mai instarita.
Juramant de calugarie din frageda pruncie
Profesorul Ian Stevenson, sef al Departamentului de psihiatrie de la Universitatea Virginia din Charlottesville, este unul dintre cei mai cunoscuti autori care se ocupa de reincarnare, el dedicand foarte mult timp copiilor. Unul dintre cele mai uimitoare cazuri studiate de Stevenson este cel al micutei Elspeth, care a inceput sa vorbeasca despre viata sa anterioara la o virsta extrem de frageda. Elspeth avea un an si jumatate si inca nu invatase sa lege propozitii. Intr-o seara, cand mama ii facea baie, copilul a spus deodata:
“Voi depune juramantul de calugarita”. Socata, mama a intrebat-o ce vrea sa spuna, iar fetita a raspuns: “Acum nu sint Elspeth. Sint Rose, dar voi deveni sora Teresa Gregory”. Parintii nu erau catolici, astfel ca Elspeth nu avea de unde sa auda despre calugarite ori legamintul de castitate. Copilul a mai explicat ca “mai fusese aici”, pe Pamant, si era o batrana imbracata cu o haina lunga neagra si cu capul acoperit. Continuarea povestii a venit abia doi ani mai tarziu, cand Elspeth a descris viata la manastire, cum se scula cu noaptea-n cap, mulgea caprele si facea branza. Calugaritele petreceau mult timp in rugaciune, mai povestea Elspeth. Potrivit spuselor sale, sora Teresa murise subit in chilia ei, in timp ce se ruga.
Obiceiuri din alta viata
Un caz asemanator este cel al lui Sujith, un baietel din Sri Lanka. Cand abia invatase sa vorbeasca, el a povestit ca in viata anterioara se numise Sammy si era muncitor la caile ferate si traficant de bauturi spirtoase, in special arak (rachiu). Dupa o cearta cu nevasta, Sammy plecase sa se imbete si a sfirsit sub rotile unui camion. Micul Sujith isi batea tot timpul la cap parintii sa-l duca la Gorakana, unde traise Sammy, si vadea o pasiune nefireasca la acea virsta pentru tigari si arak.
Parintii nu fusesera niciodata in acea localitate si nu cunosteau pe nimeni care sa semene cu Sammy, dar, fiind budisti, credeau in reincarnare, astfel ca nu au fost din cale-afara de surprinsi de povestea fiului. Investigatiile ulterioare, dintre care una a fost condusa de Stevenson, au putut confirma 60 dintre afirmatiile facute de Sujith despre Sammy.. Cand, in cele din urma, copilul le-a cunoscut pe rudele lui Sammy, acestea au ramas uimite de familiaritatea cu care le vorbea, precum si de faptul ca le stia numele de alint.
Hipnoza scoate la lumina vietile anterioare
Amintirea sub hipnoza este una dintre cele mai folosite metode de a aduce la lumina experientele unei intrupari trecute. Practica este destul de controversata, deoarece s-a dovedit ca hipnoza poate fi utilizata si pentru implantarea de false amintiri. Din aceasta cauza, pentru a se stabili adevarul este necesar ca afirmatiile facute sub hipnoza sa poata fi verificate prin alte metode.

Unul dintre cele mai faimoase cazuri care se inscriu in aceasta categorie este cel al americancei Virginia Tighe, care si-a amintit sub hipnoza de viata pe care o dusese cu un secol in urma, sub numele de Bridey Murphy. In 1952, Virginia, sotia unui om de afaceri din Pueblo, Colorado, i-a povestit psihiatrului sau Morey Bernstein, in timpul unei sedinte de hipnoza, ca in urma cu mai bine de 100 de ani traise in Irlanda, numindu-se Bridget Murphy, alintata Bridey.
Pe parcursul mai multor sedinte, femeia a povestit pe larg despre viata din Irlanda secolului al 19-lea, incepind cu data nasterii ei, in 1798, copilaria intr-o familie protestanta din orasul Cork, casatoria cu un anume Sean McCarthy din Belfast si pina la moartea survenita in 1858. In tot acest timp, Virginia/Bridey vorbea cu un puternic accent irlandez. Bernstein a publicat o carte, “In cautarea lui Bridey Murphy”, care a facut inconjurul lumii si a stat la baza unui film, determinind multi indivizi sa incerce sa dezlege acest mister, in primul rind cautind dovezi care sa confirme existenta unei irlandeze cu acest nume.

Acte privind existenta sa reala nu au putut fi gasite; in schimb, femeia a povestit despre doi bacani din Belfast, de la care se aproviziona frecvent, Farr si Carrigan, care au fost gasiti intr-un vechi registru orasenesc.Pe de alta parte, scepticii au scos la iveala faptul ca Virginia cunoscuse in copilarie o femeie de origine irlandeza, pe nume Bridle Corkell, afirmind ca aceasta a servit ca model pentru inventarea personajului Bridey, teorie ce nu se sustine insa in totalitate. Povestea Virginiei/Bridey ramane si azi un mister.
Semne ale trecutului
Unii cercetatori ai acestui fenomen spun ca multe din bolile cronice ori durerile fizice de origine necunoscuta ce afecteaza un om au legatura directa cu reincarnarea. In cartea sa “Am mai trait oare inainte?”, doctorul Michael Pollack descrie in amanuntime durerea sa de sale, care a devenit tot mai persistenta de-a lungul anilor. El crede ca aceasta i-a fost provocata de faptul ca in trei vieti anterioare murise injunghiat cu cutitul ori sulita in acea parte a trupului, lucruri pe care le-a descoperit in cursul unor sedinte de hipnoza.
Abia dupa ce a constientizat aceste fapte durerile inexplicabile au incetat, spune el.
Un alt cercetator, Nicola Dexter, a descoperit la mai multi dintre subiecti fobii cauzate de experiente neplacute din vietile anterioare: unul se temea de cladirile inalte pentru ca murise cazind de pe o scara inalta, in timp ce sculpta cupola unei biserici, iar altul avea frica de lame de ras si refuza sa se barbiereasca pentru ca intr-o viata trecuta taiase cu spada degetele cuiva si fusese pedepsit cu taierea mainii.

Nu doar fobiile, ci si unele cosmaruri sint cauzate de experiente trecute. Spre exemplu, un subiect care suferea de claustrofobie a gasit intr-un vis terifiant explicatia. Actiunea visului se petrecea cu niste secole in urma, intr-un orasel spaniol, unde un barbat terorizat, acuzat de erezie, era legat de miini si picioare, infasurat strins intr-un covor si lasat sa moara intr-un ungher intunecos al unei cladiri abandonate. Intr-un tarziu, subiectul a realizat ca ereticul era chiar el.
Profesorul Ian Stevenson de la Universitatea Virginia a studiat, printre altele, posibilitatea ca unele semne ori defecte din nastere sa aiba legatura cu vietile anterioare. Dintre cei 895 de copii care pretindeau ca-si amintesc evenimente ale unei vieti trecute pe care i-a studiat, 309 aveau diferite semne ce puteau fi atribuite unei intimplari dintr-o viata anterioara. Printre acestia figureaza un baiat indian care isi amintea viata sa sub numele de Maha Ram, un barbat care sfirsise impuscat de la mica distanta.
Pe piept, copilul avea mai multe semne similare unor rani facute de gloante. Cand a fost gasit raportul de autopsie al numitului Maha Ram, s-a constatat ca semnele se suprapuneau cu ranile fatale. In plus, pe spate baiatul avea semne mai mari corespunzind ranilor facute de gloante la iesirea din trup, particularitatea care se regaseste in mai multe dintre cazurile studiate de Stevenson.
Criptomnezia
In comunitatea stiintifica exista voci care afirma ca in cea mai mare parte a cazurilor cand se vorbeste despre amintiri ale unei vieti trecute, in realitate are loc fenomenul cunoscut drept criptomnezie. Acesta desemneaza manifestari extraordinare sau anormale ale memoriei. In astfel de situatii, o persoana este capabila sa-si aminteasca, spontan sau sub hipnoza, cu o precizie uimitoare, ceva vazut, citit sau auzit intr-un oarecare moment, foarte scurt, pe care nici nu-l retine.
Este ca si cum creierul ar fotografia acel moment, imaginea fiind stocata in subconstient. Un astfel de caz raportat de un psihiatru se refera la un subiect care, sub hipnoza, a inceput sa scrie un text in latina, limba pe care nu o cunostea. O cercetare amanuntita a scos la iveala faptul ca pacientul vazuse acel text, cu coada ochiului, intr-o carte pe care o citea cineva asezat linga el intr-o biblioteca publica.

Eliszar 




sursa: http://www.secretelefemeilor.ro

sâmbătă, 16 februarie 2013

Exista dovezi care confirma reincarnarea?





Exista dovezi care confirma reincarnarea? Unii cercetatori sustin ca da.
Oare am trait si alte vieti? Este o intrebare care bantuie din cand in cand mintile atat ale sustinatorilor cat si ale constestatarilor acestei teorii. Conceptul de reincarnare, in care sufletele
noastre au avut mai multe vieti in decursul secolelor sau mileniilor trecute, a fost prezent aproape in fiecare cultura cunosctuta in istoria omenirii. Egiptenii, grecii, romanii, aztecii, n-au facut exceptie, ei fiind convinsi de migrarea sufletului de la un trup la altul dupa moarte. Acest concept sta la baza hinduismului.
Multi crestini, desi reincarnarea nu face parte din doctrina actuala a religiei, cred in aceasta teorie sau cel putin o accepta drept posibila. Nu este deloc surprinzatoare ideea ca putem trai dupa moarte intr-un alt trup, posibil de sex opus sau materializand o situatie de viata complet diferita. Acest fapt incita multe minti devenind foarte atragator.
Dar exista dovezi care sa sustina acest concept? Sau este doar o idee fantezista, lipsita de orice temei? Va putem prezenta in continuare cateva dovezi in sprijinul acestei teorii, furnizate de mai multi cercetatori, care in unele cazuri si-au dedicat viata studiind acest fenomen.
Regresia Hipnotica
Practica de a ajunge la vietiile anterioare prin hipnoza este controversata intrucat hipnoza in sine nu este un instrument argumentat stiintific (asa cum omul modern vede stiinta). Hipnoza poate ajunge la mintea inconstienta, informatiile furnizate nu sunt in totalitate adevarate. Sunt demonstratii care certifica situatii in care se emit amintiri false. Asta nu inseamna ca hipnoza trebuie exclusa din aceasta cercetare, cazurile prin care poate fi contestata fiind doar intr-un procent de care contestatarii se pot agata.
Cel mai cunoscut caz de regresie hipnotica este cel al lui Ruth Simmons. In 1952, sub indrumarea psihoterapeutului sau, Morey Bernstein, s-a supus unei regresii hipnotice. Dintr-o data, Ruth a inceput sa vorbeasca despre o viata anterioara traita in secolul 19 in Belfast, Irlanda, sub numele de Bridey Murphy. Femeia a oferit multe detalii despre viata sa anterioara, dar inca se cauta in arhivele orasului numele mentionat. E adevarat ca si administratia acelor vremuri nu functiona la parametrii celei de astazi. Dar Ruth a vorbit si despre doua bacanii de unde isi facea cumparaturile, mentionand numele proprietarilor. Un bibliotecar din Belfast a gasit un anuar al orasului datat din 1865-1866 in care numele barbatilor figureaza si este specificat ca ei au fost bacani.
Bolile si suferintele fizice
Suferintele sau bolile inexplicabile pe care le aveti sunt suspectate de cercetatori ca ar proveni din vietile anterioare.
Este cunoscut cazul unui barbat care a acuza dureri de spate de ani de zile. In ciuda medicatiei si a regimului de viata impus de specialisti, durerile se accentuau paradoxal. A incercat regresia hipnotica, coborand in urma cu trei vieti. Cu mirare a aflat ca in vietile anterioare decedase prin cadere de la inaltime si prin injuhghiere in spate. Dupa sedintele de terapie specifice, durerile au trecut.
Terapeutul Nicola Dexter a studiat acest fenomen al provenientei bolii dintr-o viata anterioara. El a ajuns sa emita ipoteze privind acest fenomen referindu-se atat la boli cat si la o parte importanta a caracterului psihocomportamental.
Fobiile si cosmarurile
Cunoastem astazi multe cazuri de fobii inexplicabile. Teama de inaltime, de apa, de zbor. Multi oameni au rezerve la unele activitati sau lucruri banale pentru majoritate. Si sunt uneori temeri aproape hilare, teama de un covor, de ascensor, de copii etc. Cercetatorii pun acestea pe seama unei vieti anterioare.
Se cunoaste un caz in care un barbat suferea de atacuri majore de panica si claustrofobie. El crede ca in timpul unui vis si-a descoperit cauza traumei intr-o viata anterioara. El povesteste cum in acel vis s-a trezit intr-un orasel din Spania secolului XV. A vazut un om legat de maini si picioare, infasurat intr-o patura, batut si tart pe jos de o multime de oameni si apoi aruncat intr-o hruba intunecoasa. Omul isi exprimase niste convingeri contrare bisericii si era pedepsit de justitia multimii. Cand s-a apropiat de omul haituit a constatat ca acel om este chiar el.
Aspectul fizic
Jeffrey J. Keene emite o teorie incitanta. Un om seamana foarte mult cu persoana care i-a gazduit sufletul intr-o viata anterioara. El sustine ca este reincarnarea lui John B. Gordon, un general al Armatei Confederate din Virginia de Nord, mort in 1904. El isi sustine teoria prin asemanarile fizice si de comportament cu generalul american. Similitudinile fizice sunt elocvente.
Un alt caz similar este cel al artistului Petru Teekamp care sustine ca este reincarnarea lui Paul Gauguin. Si aici asemanarile fizice sunt zdrobitoare. Cei doi avand si o munca semanatoare.
Amintirile spontane si cunostiintele speciale
Multi copii pretind ca-si amintesc vieti anterioare, fiind de cele mai multe ori luati in ras de adulti. Copiii isi amintesc brusc actiuni specifice unui mediu social despre care nu puteau avea informatii pana la acel moment al vietii lor. Sau sunt cunoscute cazurile in care un copil vorbeste o limba straina fara nici o explicatie.
Carol Browman a studiat si stocat multe asemenea cazuri.
Din cazuistica domniei sale o amintim pe Elsbeth, in varsta de 18 luni. In vreme ce mama sa ii facea baie intr-o seara, copila a inceput sa vorbeasca o serie de ciudatenii legate de o viata anterioara petrecuta la o manastire, detaliile fiind imposibil de cunoscut de un copil la o varsta asa frageda.
Un alt caz este cel al lui Tommy, care in urma pierderii unui nasture de la pantaloni a uimit intreaga familie. Mama omisese sa-i coasa nasturele si atunci micutul a facut-o singur, dovedind o executie de profesionist. Mama spune ca nu l-a invatat niciodata sa coasa si mai mult, copilul nu asistase niciodata la o astfel de operatiune. Tommy a spus ca aceasta ctivitate era de rutina pentru el in viata anterioara cand se autogospodarea in lungile calatorii facute pe mare.
Scrisul de mana
In India, un caz ciudat a incitat mai multi cercetatori ai reincarnarii.
Un baiat de sase ani, Taranjit Singh din Alluna Miana a pretins ca el a fost Satnam Singh, din alt sat Chakkchela. Cel de-al doilea baiat murise intr-un accident rutier. Tanjit cunostea o multime de amanunte ale vietii decedatului, tatal defunctului confirmand aceste informatii. Dar surprinzator esta ca scrisurle de mana ale celor doi, supuse expertizei specialistilor, ofera o concluzie spectaculoasa, cele doua scrisuri sunt identice.
Semne din naster si malformatii congenitale
Doctorul Ian Stevenson, sef al Departamentului de Psihiatrie de la Universitatea de Medicina din Virginia, este unul din cei mai cunoscuti cercetatori ai fenomenului reincarnarii. El a facut un studiu pe 895 de subiecti care si-au amintit experiente dintr-o alta viata. Stevenson publica in raportul acestui studiu ca la 309 din cazuri semnele considerate din nastere sau malformatiile prezentate sunt atribuite unor rani sau ceva similar pe care subiectul il povestise in timpul regresiei.
Un baiat din India care pretindea ca a fost intr-o alta viata un om pe nume Maha Ram, ucis cu o arma de foc, prezenta semne din nastere la nivelul pieptului. Povestea a fost verificata si intradevar existase un Maha Ram, decedat prin impuscare in piept, asa cum raportase actul decesului.
Un alt barbat din Thailanda care in copilarie avea niste amintiri legate de un frate al tatalui sau, mort inainte de nasterea sa, prezinta in zona capului semne din nastere. Evident ca aceste amintiri ale sale despre intamplari petrecute inainte de nastrea sa sunt ciudate, dar la fel de ciudat este faptul ca semnul din nastere al sau corespunde ca pozitionare ranii ce a dus la decesul unchiului sau.
Sunt simple coincidente sau ele pot fi catalogate drept dovezi incontestabile ale existentei fenomenului de reincarnare.
Trebuie sa cercetam sau sa ne amintim?




sursa: http://www.privireinviitor.ro/

vineri, 15 februarie 2013

Dovada reincarnarii - Cazul Karl



Criteriile de verificare a autenticitatii si veridicitatii amintirilor din vieti anterioare sunt aceleasi cu cele pentru verificarea amintirilor de saptamana trecuta, luna trecuta sau din urma cu zece ani. Trebuie sa recuperam amintiri specifice, cu cat mai multe detalii, si dovezi independente, cel putin pentru o parte din ele. (Nici amintirile noastre recente nu pot fi confirmate mereu si in totalitate, ci doar o parte din ele.) Desigur, amintirile din vietile anterioare sunt mult mai greu de verificat decat cele din viata actuala. Ele nu contin totdeauna informatii concrete verificabile.
Dovezile sunt mai greu de gasit, deoarece evenimentele pe care incercam sa le confirmam sunt mult mai vechi si deseori implica alte tari si culturi. Putine amintiri din vietile anterioare permit acelasi grad de verificare ca acelea spontane relatate de Stevenson, care sunt de obicei mai recente si mai bogate in detalii. Totusi, in cazuri rare, imprejurarile permit verificarea amintirilor din vietile anterioare cu detalii remarcabile, asa cum arata cele doua cazuri prezentate in continuare, in aceste cazuri, cele mai neobisnuite aspecte ale acestor experiente au putut fi verificate prin cercetare istorica.


Cazul lui Karl
Experientele lui Karl de memorie karmica au inceput sa apara in timpul sedintelor de terapie cu metoda strigatului primordial. Materialul a continuat sa iasa la suprafata si sa se definitiveze in sedintele de respiratie holotropica, in timpul unui seminar de o luna la Institutul Esalen.
Intr-o faza incipienta a terapiei, cand Karl retraia diverse aspecte ale traumei nasterii, a inceput sa vada fragmente din scene dramatice, situate parca in alta tara si intr-un alt secol. Scenele erau insotite de emotii puternice si senzatii fizice si pareau sa se afle intr-o relatie profunda si intima cu viata lui, desi niciuna din ele nu avea legatura logica evidenta cu biografia lui actuala. A avut viziuni cu tuneluri, depozite subterane, baraci militare, ziduri groase si fortificatii ce pareau a face parte dintr-o fortareata situata pe o stanca, cu priveliste la tarmul oceanului. Aceste scene erau amestecate cu imagini de soldati in diferite imprejurari. Karl a fost derutat, fiindca soldatii pareau sa fie spanioli, insa peisajul semana mai mult cu cel din Scotia sau Irlanda.
Cat timp procesul a continuat, scenele au devenit mai dramatice si mai complicate. Multe dintre ele reprezentau lupte crancene si maceluri sangeroase. Desi era inconjurat de soldati, Karl s-a identificat cu un preot si a avut la un moment dat o viziune profunda cu o Biblie si o cruce. In acest moment, a vazut un inel cu sigiliu la mana lui si a recunoscut initialele de pe acesta. Fiind un artist talentat, a decis sa ilustreze acest proces straniu, chiar daca la vremea respectiva nu l-a inteles. A realizat o serie de desene si cateva picturi cu degetele, facute impulsiv, dar foarte elocvente. Anumite imagini zugraveau diferite parti ale fortaretei, altele, scene sangeroase, iar cateva, experientele lui proprii, intre care si o scena in care a fost strapuns cu o sabie, aruncat peste meterezele fortaretei si a murit pe plaja. A desenat de asemenea inelul cu sigiliu si initialele de pe el.
Pe masura ce a scos la lumina tot mai multe fragmente din poveste, a descoperit legaturi semnificative cu viata lui actuala. Si-a dat seama ca multe trairi emotionale si psihosomatice, ca si problemele lui din relatiile interpersonale din acea perioada a vietii lui cotidiene aveau o legatura clara cu acest proces interior si cu misteriosul eveniment din trecut. Un punct de cotitura a fost marcat de momentul in care Karl a decis, manat de un impuls, sa-si petreaca vacanta in vestul Irlandei. La intoarcere, cand a vazut pentru prima oara imaginile fotografiate pe coasta vestica a Irlandei, si-a dat seama ca facuse unsprezece fotografii consecutive cu acelasi peisaj, care nu parea prea interesant. A luat o harta si a identificat locul unde se afla in acel moment si directia in care a fotografiat. Si-a dat seama ca locul care i-a atras atentia era ruina unei vechi fortarete, numite Dun An Oir sau Forte de Oro (Fortareata de Aur).
Banuind ca exista o legatura intre aceasta si experientele lui din autoexplorare, Karl a decis sa studieze istoria cetatii Dun An Oir. A descoperit, spre imensa lui surpriza, ca in perioada lui Walter Raleigh, fortareata a fost ocupata de spanioli si apoi asediata de britanici. Walter Raleigh a negociat cu spaniolii si le-a promis ca ii va lasa sa paraseasca teferi fortareata daca deschid portile si se predau in fata britanicilor. Spaniolii au acceptat conditiile, dar britanicii nu si-au tinut promisiunea. Dupa ce au patruns in fortareata, i-au macelarit fara mila pe spanioli si i-au aruncat peste metereze, lasandu-i sa moara pe tarmul oceanului.
In pofida acestei confirmari absolut uimitoare a povestii pe care o reconstituise cu mult efort in sedintele de terapie, Karl nu a fost multumit. A continuat sa caute in arhive pana cand a descoperit un document special despre Batalia de la Dun An Oir, din care a aflat ca un preot insotise soldatii spanioli si murise impreuna cu ei. Initialele acestui barbat erau identice cu cele pe care le-a vazut Karl in viziunea cu inelul cu sigiliu si pe care le-a infatisat intr-unul din desenele lui.



sursa:  http://www.almeea.com

joi, 14 februarie 2013

Reincarnarea - de ce revenim?




Reincarnarea este defapt, reintoarcerea din planul astral a unei entitati (moarte pt noi), in acest plan terestru (sau in alt plan), intr-un nou corp omenesc. Revenirea din planul in care sufletul este nemuritor, in acest plan in care moartea este aproape inevitabila. Sau, mai putem spune ca reincarnarea este trecerea de la un corp subtil la un corp fizic (pastrand corpul subtil), de la cunoastere nelimitata la cunoastere limitata, etc.

    De ce revenim? E simplu: pentru a evolua, pentru a experimenta materia, pentru a trece prin toate starile de bine sau rau care, in alt plan, ar fi imposibil de experimentat.

    Toata lumea a auzit de Destin dar putini oameni stiu ce inseamna "destinul". Multi isi imagineaza sau cred ca cineva de sus, le controleaza viata, obligandu-i "sa-si urmeze destinul" pe care nu ei l-au ales. Ei bine nu e chiar asa. Noi am primit un dar nepretuit de la Dumnezeu. Acest dar se numeste "Liber arbitru". Dar, exista o lege a Universului care are grija sa culegem exact ce semanam, ea se numeste "karma".

    Cati dintre noi nu am spus macar odata ca daca gresim ne va bate Dumnezeu? Dar nu ne-am gandit oare ca Dumnezeu e asa de bun incat ar fi incapabil sa ne pedepseasca? Oare chiar am crezut ca el se va mania si ne va arunca in infern? Ce mult am gresit! Nici parintii nostri, nu ar fi capabili de o astfel de rautate. Defapt, noi ne pedepsim singuri. Exista legea karmei care are grija ca noi sa primim exact ceea ce oferim. Daca oferim iubire, iubire vom semana, daca oferim rautate, rautate vom culege. Dar, uni se vor intreba acum: "cum de imi merge asa de rau cand eu iubesc oamenii, iubesc natura, sunt credincios si ma abtin de la a face rau celor din jurul meu"? Ei bine va reamintesc ca noi am trait mai multe vieti si ca de fiecare daca cand ne reincarnam, venim pe pamant cu o karma noua, noi responsabilitati, greseli ce trebuiesc "platite", ceea ce a ramas de facut si am amanat anterior, etc. Dar karma nu este neaparat rea. Imaginati-va ca anterior, intr-o alta existenta, ati avut un amic bun pe care l-ati ajutat mereu pt ca era mai necajit. Puteti fi sigur ca in viata prezenta sau intr-o existenta viitoare, el va face acelasi lucru pt dvs sau ceva asemanator. Asadar, karma poate fi rea dar poate fi si constructiva.


    Dar cum se produce reincarnarea? Reincarnarea nu are loc imediat dupa ce murim si nu vom avea acelasi corp sau aceiasi identitate pe care am mai avut-o. Perioada intre moarte si reincarnare poate fi scurta sau nu (in medie: cam 100-200 de ani). Spiritele inferioare revim mai repede decat cele mai "evoluate". De exemplu, spiritele angelice, pot intarzia mii de ani. Insa, nimeni nu poate "sari" peste acest lucru, reincarnarea este inevitabila (in cazul in care mai avem de invatat ceva sau in cazul in care mai avem de "platit" ceva). Am aflat asadar ca scopul reincarnarii este evolutia spiritului, insa, spiritul poate evolua si in alte planuri. Totusi, adevarata evolutie morala, se produce aici pe Pamant pt ca aici, omul este supus la tot felul de tentatii.

    De obicei, cand spiritul pleaca spre reincarnare, cauta sa se nasca aproape de cei dragi, sau in aceiasi familie din care a facut parte anterior pt a se sustine reciproc in drumul spre evolutie sau pur si simplu pt a fi aproape de acestia.

    Spiritele mai evoluate, isi aleg singure "destinul viitor", familia, parintii, locul nasterii s.a.m.d., insa cele mai putin evoluate nu pot face la fel. Ele sunt "ghidate" spre o anumita regiune a pamantului si apoi spre o familie din care vor face parte mai tarziu. Urmeaza apoi o "bantuire" a viitorilor parinti. Entitatea va sta aproape de viitoarea mama, trimitandu-i raze fluidice, contribuind astfel la formarea corpului eteric al copilului si la dezvoltarea corpului sau fizic. E foarte greu de explicat cum se intampla toate acestea, dar pe scurt, trebuie sa stim ca viitoarea fiinta umana, ia contact cu mama sa dinainte de a se naste si ca el contribuie la formarea propriului sau corp fizic. Spiritul entitatii se leaga apoi de corpul sau fizic la nivelul bulbului rahidian, (care se numeste rod vital), adica centrul vital al organismului, cel ce determina actul respiratiei si al circulatiei. Dar, odata patruns in corp, atunci cand se naste copilul si apare pe lume corpul sau fizic, acesta nu este complet cuprins in materie. Este o stare de trecere intre cele doua lumi, intre lumea spirituala si cea materiala. Spiritul incarnat este la inceput foarte dezorientat, nu intelege ce i s-a intamplat, dar pe parcurs, incepe sa se obisnuiasca si sa fie multumit de ceea ce percepe cu ajutorul simturilor pt ca el nu-si mai aminteste nimic din existentele anterioare.

    Totusi, pana la varsta de 7 ani, corpul astral al copilului se afla inca in lumea spirituala. Astfel se explica faptul ca unii copii isi amintesc de experientele anterioare, sau faptul ca se joaca singuri de parca s-ar juca cu cineva, au prieteni imaginari, etc. Insa, dupa ce copilul a atins varsta respectiva, corpul astral patrunde in interiorul corpului fizic. Din acel moment omul e "complet".

    Ce se intampla dupa ce sufletul a evoluat intr-atat incat nu mai are nevoie sa se reincarneze? Corpul spiritual moare, exact asa cum moare si corpul fizic, el se descompune in eterul din care a fost constituit. Apoi continua sa parcurga drumul spre cea mai inalta treapta a perfectiunii, isi pierde in final e-ul si se uneste cu "Intreg-ul". Adica ajunge in locul de unde a plecat.

    Fiecaruia dupa credinta sa!

Pentru o intelegere mai profunda a procesului de reincarnare, va invitam sa consultati carti ce descriu intregul proces "pe larg". Va recomandam urmatoarele titluri care noua ni s-au parut a fi mai pe intelesul tuturor si binenteles, pline de informatii ce va pot fi de folos:

1."Mesaje din Astral - vindecarea bolilor prin magnetism vital", colectia terapii naturiste, ed. Vultur ZM (din cuprins: despre adevar si cunoastere, magnetismul vital, lumile vizibilie si invizibile, forta vindecatoare, spiritismul, mediumitatea, karma, reincarnarea, despre astral, rostul suferintelor mantuitorului, etc.);

2."Jocul vietii si cum sa-l joci", de Florence Scovel Shinn, colectia ajuta-te singur, ed Vultur ZM. (din cuprins: legea prosperitatii, puterea cuvantului, legea detasarii, legea karmei si legea iertarii, subconstientul, iubirea, intuitia, din viata si propovaduirea maestriolor din Orient, concluzii).



sursa: http://astronet.ro/

miercuri, 13 februarie 2013

Reincarnarea, ADN-ul spiritului



Gnosticii credeau in reincarnare. Dupa cum se stie, Evanghelia dupa Ioan este impregnata cu gnosticism, iar printre Parintii Bisericii se numara remarcabili gnostici: in primul rand Origene, dar si Clement din Alexandria, ori Sfantul Ieremia. Toti acestia au fost convinsi ca spiritul se reincarneaza, teorie antica a umanitati, intalnita la egipteni, indoeuropeni si in aproape toate marile doctrine ezoterice. Abia in anul 325 d.Hr. a inceput o ampla actiune de “purificare” a doctrinei crestine. Imparatul Constantin cel Mare, impreuna cu mama sa, Elena, scot din Noul Testament orice referinta la ideea reincarnarii. Iar al doilea Consiliu din Constantinopol le valideaza definitiv initiativa in 553 d.Hr., declarand reincarnarea drept erezie.
Gnosticii credeau in reincarnare. Dupa cum se stie, Evanghelia dupa Ioan este impregnata cu gnosticism, iar printre Parintii Bisericii se numara remarcabili gnostici: in primul rand Origene, dar si Clement din Alexandria, ori Sfantul Ieremia. Toti acestia au fost convinsi ca spiritul se reincarneaza, teorie antica a umanitati, intalnita la egipteni, indoeuropeni si in aproape toate marile doctrine ezoterice. Abia in anul 325 d.Hr. a inceput o ampla actiune de "purificare" a doctrinei crestine. Imparatul Constantin cel Mare, impreuna cu mama sa, Elena, scot din Noul Testament orice referinta la ideea reincarnarii. Iar al doilea Consiliu din Constantinopol le valideaza definitiv initiativa in 553 d.Hr., declarand reincarnarea drept erezie.
Desi argumentele folosite atunci erau de nivel metafizic, se pare ca un considerent foarte practic a primat: reincarnarea presupune salvarea tuturor, fie credinciosi, fie necredinciosi. Avand sansa unei noi vieti, spiritul se poate perfectiona in viitor, adica intr-o alta viata, indiferent de ceea ce face el acum. Asadar, macar teoretic, spiritul nu poate fi condamnat irevocabil, nici nu poate fi anatemizat, exceptand situatia unui pact cu Diavolul. Biserica Militanta nu are cum sa-l constranga la dreapta credinta si nici nu-l poate infricosa cu pedeapsa absoluta a iadului. Ceea ce a fost considerat intolerabil. Astfel, reincarnarea devenea erezie.

Simboluri
Putini au inteles sau inteleg mesajul lui Iisus Hristos. El anunta ferm existenta vietii de dupa moarte, anunta o Judecata, precum si o reincarnare (unica si finala) a dreptilor, numita Inviere. In ce priveste Iadul, daca tinem cont de patimile christice, rezulta ca acesta ar putea deveni insusi Pamantul, adica viata in corp fizic, supusa nedreptatii, bolii, nevoilor si suferintei. Intoarcerea pe Pamant este o pedeapsa, o indepartare de Imparatia Cerurilor. In memorabilele versete ale invietii lui Lazar, Iisus afirma la un moment dat, adresandu-se Martei: "Eu sunt invierea si viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai/ Si oricine traieste si crede in Mine, nu va muri niciodata." (Ioan, 11; 25-26). Astfel, e limpede ca doctrina crestina pune pret pe spirit si pe viata eterna.


Ideea de reincarnare se exprima cel mai pregnant in hinduism, cu toate ca si aici ea a trecut printr-o serie de reinterpretari. Cele mai vechi texte, Vedele (Rigveda) nu pomenesc nimic despre aceasta idee. Abia in Upanishade, vechea teorie a platii a fuzionat cu ideea de reincarnare. In Upanishade, identificarea Sinelui (atman) cu Absolutul (brahman) nu poate avea loc decat daca Sinele incheie ciclul infernal al existentei (samsara), adica sirul de reincarnari succesive. Salvarea inseamna oprirea revenirilor pe Pamant si nicidecum inmultirea numarului de reincarnari, cum pretind adeptii occidentali ai unui hinduism deformat. Nu este vorba aici despre o noua nastere; omul se naste o singura data, dar nu moare cu adevarat: din reincarnare in reincarnare, el nu-si schimba decat trupul, pana ce ajunge la adevarata libertate, in Nirvana. Principiul care dirijeaza calatoria dintr-un corp in altul este dorinta sau legea karmei. Scopul spiritualitatii hinduse este acela de eliberare de aceasta legatura karmica, pentru a se putea uni cu brahman. Prin Bakhti (curent de devotiune) se insista asupra harului divin ca unic mod de salvare. Omul nu este agentul propriei eliberari din ciclul reincarnarilor. Hinduismul culmineaza printr-o mistica a eliberarii, dar nu si prin explicarea raului si mortii prin reincarnare. Ideea de reincarnare, sub diferite forme si legi, a mai fost analizata si promovata si in culte ori curente ca Buddhismul, filosofia moderna si spiritismul precum si in randul rozicrucienilor si al antropozofilor.

Desi in prezent conceptul este mai degraba unul desuet, aceasta nu inseamna ca reincarnarea a disparut din peisaj. Ea se mentine, cel putin in credintele si istoriile oamenilor. Si exista chiar si unele relatari in acest sens- care, fireste, pot fi cu usurinta contestate - cuprinse in documente de specialitate. Destul de recent, autorii Peter si Mary Harrison au publicat o carte intitulata "The Children That Time Forgot" (Copiii pe care timpul i-a uitat), in care au strans o serie de dovezi extrem de interesante privind cazuri tipice de "reincarnari spiritiste", dintre care cel putin cateva merita mentionate.


Mandy
Englezoaica Gillian divortase in urma unei puternice traume morale. Cea de-a doua fiica a sa, Mandy, murise imediat dupa nastere din pricina unei grave deficiente cardiace. Sfatuita de toti, Gillian a facut efortul de a-si uita complet trecutul: s-a mutat in alta localitate si s-a recasatorit in curand cu un anume George Seabrook. Au avut patru copii: Wendy, Sean, John si o fetita, nascuta in 1972, pe care au botezat-o Mandy (fiindca semana mult cu prima Mandy). Cativa ani mai tarziu, familia Seabrook face o excursie la tara, trecand intamplator prin localitatea Hunslet, acolo unde se afla mormantul lui Mandy I. Din acest moment incepe straniul: "Priveste, mami!", striga Mandy aratand cimitirul cu degetul. "Acolo m-ai ingropat si era sa cazi lesinata pe sicriul meu!" Parintii n-au reusit sa scoata niciun cuvant. Muti, se priveau amandoi cu groaza. "Fraza lui Mandy m-a cutremurat pana in maduva oaselor", isi aminteste Gillian, in timp ce George marturisea ca se simtea ca pe scaunul electric. Bineinteles, nimeni nu-i povestise micutei Mandy nimic despre prima intamplare, despre cimitir sau despre ceva in legaturea cu aceasta. Dar ea a dat si alte amanunte, unele mai curioase decat altele: a pomenit o mica bratara de argint cu brelocuri si o inscriptie, care ii fusese pusa in sicriu.


Intr-adevar, Mandy I fusese ingropata cu bratara sa, cadoul de la unul din unchi, un anume Patrick, pe care Mandy II nu-l vazuse niciodata. De altminteri, ea si-a amintit inscriptia: "Pentru scumpa mea Mandy, unchiul Patrick." Aceasta fetita va relata si alte detalii de la inmormantare, cateva necunoscute mamei, dar adeverite dupa investigatii. Ea semana ca doua picaturi de apa cu prima Mandy si era convinsa ca s-a reincarnat. La 12 ani facea urmatoarea declaratie: "Imi amintesc ca am mai fost o data Mandy. Fiindca toata lumea era atunci destul de trista din pricina bolii mele, am revenit, ca prietenii mei sa nu mai planga." Totusi, Mandy II dovedea si certe capacitati de clarviziune. Astfel, ea l-a interpelat intr-o zi pe tatal sau in legatura cu un anume Stevie, care era fericit acum pentru ca putea sa mearga.

Or, George Seabrook avusese un baiat, dintr-o casnicie anterioara, numit Stephen si alintat Stevie. Acesta fusese handicapat, cu ambele picioare paralizate si murise de mult. El era un subiect tabu: George n-a pomenit nimanui din noua sa familie despre acest copil. Darul clarviziunii, foarte manifestat la Mandy II, este esential si in el se poate gasi explicatia uluitoarei ei aptitudini.


Simon Brown
Intr-un alt caz, la varsta de 5 ani, Simon Brown isi va uimi mama, declarandu-i cu seriozitate: "Mami, eu nu traiesc acum pentru prima oara. Inainte locuiam pe o nava mare, plina de panze si corzi. Dar am cazut in apa, cu capul in jos, si m-am inecat." Totusi, mama, Susan Brown, isi va reveni rapid din mirare, decretand ca micutul visase urat. Dupa catva timp, Simon reia povestea, adaugand ca apa era foarte murdara si ca se inecase impreuna cu cainele sau, de care nu s-ar fi despartit niciodata. Ulterior, intr-un moment de neatentie, baiatul scapa un borcan de dulceata care se face tandari sub ochii mamei. Inspaimantat, striga: "Aoleu! Sper ca n-o sa fiu de corvoada!" Cuvantul "corvoada" va produce o revolutie in familia Brown. Nimeni nu-l cunostea. Micutul Simon explica: era o pedeapsa aplicata marinarilor care greseau. Consta in munca fortata si reducerea ratiei de alcool si alimente.

Uimirea parintilor creste; copilul le relateaza cu amanunte viata de zi cu zi pe un velier (sustinea ca fusese pe o nava cu trei catarge). Intr-o zi soseste din Australia Peter Rawlings, prieten cu Greg Brown, tatal lui Simon. Acesta era marinar; el confirma toate spusele baiatului, inclusiv chestiunea corvoadei. De atunci familia Brown isi modifica radical convingerile privind fenomenul reincarnarii. Iata ce declara Susan: "Simon nu cunoaste pe nimeni care sa fie initiat in materie de jargon maritim. Cunostintele sale sunt vaste si foarte complexe; noi am ajuns la concluzia ca trebuie sa fi fost marinar inainte." Iata acum opiniile lui Greg: "Stie mult mai multe lucruri decat mine, vasele cu panze n-au secrete pentru el. Cunoaste numele diferitelor panze, ale diferitelor cordaje. Mi-a explicat semnificatia arborelui artimon si care era rolul acestuia pe o nava cu trei catarge. Credeam ca inecul e o chestie dramatica. Faptul ca a murit deja o data nu il sperie deloc. Singurul lucru care il deranjeaza este murdaria apei in care s-a inecat! De parca asta ar schimba ceva."


In legatura cu momentul inecului, Simon insusi relateaza urmatoarele: "O ceata imi acoperea ochii pe masura ce coboram catre adancuri. In jurul meu era multa liniste. Am vazut ca si cainele era langa mine. Nu stiu unde ne aflam, dar totul devenise mai limpede. Ma simteam obosit si pana la urma am adormit." Cand s-a trezit, se numea Simon Brown, fiu al lui Susan si al lui Greg. Cazul Simon Brown este foarte interesant mai ales prin convingerea personajelor implicate ca baiatul poseda cunostinte pe care nimeni din anturajul sau nu le are. O asemenea situatie ar elimina posibilitatea clarviziunii. Dar, iata, apare acel Peter Rawlings, prieten bun al lui Greg Brown si marinar in marina comerciala. Existenta lui Rawlings trebuie neaparat retinuta, caci aici se reintoarce ipoteza clarviziunii.


Carl Edon
La noua ani, Carl Edon, copil englez din Middlesborough, sustinea infocat ca fusese pilot al Luftwaffe, in al doilea Razboi Mondial. Intr-o zi, el se apuca sa deseneze lucruri ciudate: insigne si embleme. Mama lui, care l-a surprins, recunoaste svastica. Uimita, il ia la intrebari, iar Carl raspunde cu inocenta: Astea sunt insignele pe care le purtam pe uniforma cand eram pilot". Carl era, intr-adevar, un ins ciudat: la cinci ani a desenat carlinga avionului "sau". Cunostea toate instrumentele de bord, precum si rolul precis al fiecaruia. A explicat ca se inrolase in aviatie la 18 ani si a fost instruit intr-o tabara militara. Despre unele obiceiuri de acolo isi aminteste astfel: "Mergeam intr-o sala mare, unde se afla doar o fotografie imensa a lui Hitler. Defilam cu capul intors catre Hitler si mana ridicata in semn de salut." Isi insoteste vorbele cu exemplificari concrete. E capabil sa descrie cu exactitate uniforma aviatorilor germani.

Cat priveste accidentul care l-ar fi ucis odinioara, Carl Edon are amintiri precise. Sustine ca avionul i-ar fi cazut catre o cladire, iar redresarea n-a reusit. Sub impact, aparatul a fost strivit, iar piciorul drept i-a fost smuls. Moartea a survenit in incendiul care a devorat ramasitele avionului. Dar baiatul mai are si alte "amintiri". El stie ca a fost fiul unui anume Frtiz, un om vesel pe care l-a iubit mult: "Era un tata foarte intelegator, ma facea mereu sa rad, ma plimba prin padurea care se invecina cu casa noastra. Stia totul despre natura si imi transmitea cunostintele lui". Din activitatile copilariei germane, Carl isi aminteste cel mai bine taierea si stivuirea lemnelor.


Trebuie observat in cazul lui Carl Edon numele german al copilului englez. S-a dovedit ca familia Edon avea puternice relatii cu mediul german. Iata declaratia Valeriei Edon, mama lui Carl: "Cumnata mea este de origine germana si tatal ei a servit ca pilot in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Este oare o coincidenta faptul ca acest om a murit doborat de apararea antiaeriana engleza? La armistitiu, mama cumnatei mele a intalnit un englez si l-a luat de barbat. Cativa ani mai tarziu ei s-au stabilit in Marea Britanie, unde ea traieste si azi". Aceasta declaratie pare a explica intregul caz. La fel cum si celelalte pot fi explicate prin cele cateva detalii cheie. Cum? Prin "prozopopeza", termen propus in 1956 de parapsihologul Rene Sudre pentru a descrie schimbarea brusca - spontana sau provocata - a personalitatii psihologice.

... si totusi reincarnare
In anumite circumstante anormale, anumiti subiecti isi abandoneaza brusc personalitatea obisnuita si dobandesc o personalitate total diferita. Memoria le dispare, caracterul lor se transforma; ei au nume, idei si tendinte diferite. Noua persoana o poate cunoaste pe cea veche, dar vorbeste despre ea ca despre cineva strain, uneori ca despre un dusman. Aceasta alterare poate aparea spontan sau poate fi sugerata. Ea poate dura cateva momente sau ani intregi si nu este deloc vorba de o simulare, ci de un fenomen perfect autentic, cunoscut inca din Antichitate. Cunoscand aceste lucruri, este greu de spus cu exactitate ce fel de fenomen s-a manifestat in cele trei cazuri de pretinsa reincarnare mentionate anterior.


Reincarnarea in sine este o ipoteza ce nu trebuie exclusa din chestiune, in cel putin una dintre cele trei situatii ea putand fi explicatia valabila a celor petrecute. Insa capacitatile de clarviziune ale copiilor precum si aceasta posibilitate a convingerii unei persoane ca este altcineva decat in realitate, sunt premise solide, care atesta oricum manifestari de ordin paranormal, dar combat macar partial teoria reincarnarii.


Considerata ca invatatura spirituala, reincarnarea presupune existenta unei memorii a sufletului in care sunt incluse lectii pe care le avem de invatat in fiecare viata, cu scopul de a evolua. Un mijloc de a patrunde in memoria abisala este regresia hipnotica prin care putem accede la continutul vietilor anterioare. Poate singura dovada de necontestat a existentei reincarnarii este xenoglosia, vorbirea intr-o limba straina, necunoscuta subiectului. Se cunosc numeroase cazuri in care subiectii, sub hipnoza, vorbesc si chiar converseaza in limbi straine, unii dintre ei avand, in stare naturala, mari carente de cultura care fac imposibila cunoasterea unei limbi straine pe care, insa, in regresia hipnotica o cunosc la perfectie. Indubitabil, xenoglosia este legata de amintiri dintr-o viata anterioara. Tot astfel, starea de "deja vu", dar si unele "amintiri" dintr-o viata anterioara spontane ale copiilor. Cu toate acestea, astazi putini mai cred in memoria sufletului si este de mirare ca se admite mostenirea genetica a trasaturilor fizice si de caracter, dar se refuza recunoasterea mostenirii karmice, ADN-ul nostru spiritual.




sursa: http://www.descopera.ro/fenomenele-paranormale/4607931-reincarnarea-adn-ul-spiritului

marți, 12 februarie 2013

DOVADA vie că există REÎNCARNARE. Un PILOT MORT acum 70 de ani trăiește într-un copil de șase ani Citiţi mai mult: DOVADA vie că există REÎNCARNARE. Un PILOT MORT acum 70 de ani trăiește într-un copil de șase ani




Reîncarnarea, un subiect tabu pentru lumea creștină, este susținută cu dovezi de un copil de șase ani, care povestește pas cu pas o viață trăită în urmă cu aproape 70 de ani.
Un băiețel de numai șase ani din America și-a uimit părinții cu amintirile dintr-o viață anterioară, prin care descria experiențele sale ca pilot de avioane. Dacă inițial au luat totul drept o joacă de copii, după ce micuțul a început să folosească termeni tehnici din domeniul aviației, au început să caute pună cap la cap informațiile.
Câteva căutări pe Google mai târziu și au aflat un lucru greu de digerat: băiețelul își amintea viața unui pilot care murise în urmă cu aproape 70 de ani la bordul unei mici aeronave numite Natoma, prăbușită în Oceanul Pacific, după un atac din partea japonezilor. Tot prin intermediul Internetului au ajuns și la camaradul și sora pilotului James Huston Junior, ambii martori ai veridicității întregii povești. Varianta micuțului este confirmată și de terapeutul Carol Bowman, autoarea unor cărți celebre despre reîncarnare. Aceasta spune că momentele trăite anterior sunt mai pregnante în rândul copiilor cu vârsta cuprinsă între 5 și 7 ani, neatinși încă de experiențele acestei vieți.


sursa: http://www.evz.ro/detalii/stiri/DOVADA-vie-c-exist-RENCARNARE-Un-PILOT-MORT-ACUM-70-de-ani-triete-ntr-un-copil-de-10.html

luni, 11 februarie 2013

Reîncarnare, karma şi viaţa după moarte






Ai tu de ales în ce priveşte ceea ce se întâmplă cu tine după ce mori? Există reîncarnare? Există viaţă după moarte? Ce putem spune despre karma?



De Douglas Groothuis, Ph.D.

Dintotdeauna oamenii s-au întrebat ce este dincolo de mormânt – în cazul în care este ceva. Este moartea sfârşitul existenţei sau intrarea în eternitate sau o pauză între mai multe vieţi pe pământ? Unii spun că sufletul se reîncarnează de mai multe ori în trupuri diferite şi aproximativ 25% dintre americani cred acest lucru. De ce sunt aşa de mulţi oameni atraşi de reîncarnare?
Reîncarnarea şi karma

Reîncarnarea oferă speranţă multor oameni. Dacă nu facem ce trebuie în această viaţă, mai avem o şansă într-o viaţă ulterioară. Totuşi, chiar şi cei care cred în reîncarnare admit faptul că marea majoritate a oamenilor nu îşi aminteşte de viaţa anterioară. Atunci cum putem învăţa din greşelile trecute dacă nu ni le putem aminti? Se pare că facem aceleaşi greşeli din nou şi din nou. Ţinând seama de rata greşelilor morale din istoria omenirii, avem oare vreun motiv să sperăm că, într-o viaţă viitoare, vom face lucrurile aşa cum trebuie?

De asemenea, reîncarnarea pretinde că asigură dreptatea. Conform legii karma (o lege impersonală şi inflexibilă a universului), în fiecare viaţă primim ceea ce merităm. Faptele nostre bune atrag după ele rezultate bune, iar faptele noastre rele atrag după ele rezultate rele de la o viaţă la alta. Conform legii karma, nicio suferinţă nu este nedreaptă, pentru că niciun om nu este nevinovat. Orice suferinţă este bine meritată pe baza unei karme rele. Copilaşul născut fără picioare merită acest lucru, la fel şi femeia care a fost violată. Fiecare ne purtăm karma de la o viaţă la alta. Nu există har, iertare sau milă. Nu numai că acest lucru nu este o veste bună pentru cei împovăraţi cu o conştiinţă încărcată, dar karma intră în conflict şi cu simţul nostru moral, care ne spune că anumite suferinţe nu sunt meritate, că trebuie să ne fie milă de cei suferinzi şi că trebuie să facem ceva pentru a alina durerea.
Limitările reîncarnării

Poate reîncarnarea să ofere în mod realist speranţă şi un simţ al dreptăţii unei lumi în necaz? Ce mângâiere oferă ea pentru problema sâcâitoare a morţii? Legea karmei este necruţătoare. Cu toate acestea, mesajul lui Iisus Cristos este diferit. Iisus nu a negat faptul că există suferinţe nedrepte. El oferă iertare celor care produc această suferinţă şi alinare celor care o experimentează.

Iisus a spus că nimeni nu poate respecta legea morală. Inima omului este lipsită de puritate, înclinată spre atitudini şi fapte greşite, care reprezintă ofense la adresa unui Dumnezeu iubitor şi întru totul bun. Ca Salvator al nostru, Iisus a spus că ne oferă iertare, plătind El Însuşi pentru păcatele noastre împotriva lui Dumnezeu. Iisus a spus că oamenii vor primi răspaltă veşnică sau pedeapsă veşnică în funcţie de acceptarea iertării Sale în timpul SINGUREI vieţi pe care o au pe pământ (Matei 25:31-46; vezi şi Evrei 9:27). Iisus a afirmat că El a venit în lume „să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). El a spus că Fiul omului „nu a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să Îşi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:45).

Iisus Şi-a arătat dragostea iertătoare chiar şi atunci când era executat pe cruce. Un tâlhar crucificat lângă Iisus şi-a mărturisit păcatul şi i-a cerut lui Iisus să-şi amintească de el. Iisus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43). Nu a fost nevoie decât de credinţa în Iisus pentru a ajunge în cer; nu a fost nevoie ca, de-a lungul mai multor vieţi, acest om să se străduiască să scape de karma rea şi să dobândească karma bună. Aşa cum a spus Iisus: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Aceasta este într-adevăr o veste bună – atât pentru această viaţă, cât şi pentru cea viitoare.

Pentru a afla mai multe despre viaţa şi învăţăturile lui Iisus, citeşte cartea „Matei” din Noul Testament sau articolul Dincolo de credinţa oarbă. Pentru mai multe informaţii despre reîncarnare, vezi Întrebări dificile.

Douglas Groothuis, Ph.D., predă filozofia la Seminarul Denver şi este autorul cărţii Jesus in an Age of Controversy.







sursa: http://www.everystudent.ro

duminică, 10 februarie 2013

Frica de viata




De mici ni se spune ca viata e grea, ca exista competitie, ca trebuie sa ne castigam diverse drepturi in societate, drepturile care se presupune ca le avem din nastere le tot vedem incalcate, vedem oameni care muncesc si tot nu se descurca, nu vedem iubire, nu vedem fericire, si colac peste pupaza vedem batrani care se tem de moarte. Moartea... subiect tabu, rareori pomenit. Un fenomen de care nimeni nu stie nimic, dar de care toti se jura ca se tem deoarece ei prefera viata.

Daca ne vom uita cu atentie, in copilarie ni s-a povestit numai despre viata, i-am vazut pe altii cum “traiesc”, am fost invatati cum sa dam bine si cum sa ne adaptam la viata. Binenteles ca vorbim de “viata”, asa cum o vede societatea astazi: te nasti, esti educat, te angajezi, te casatoresti, te umplii de credite, faci copii, ii educi si intr-un final imbatranesti si mori. Pai asta e viata? De mic copil mi se parea o tampenie, suna a poveste stupida. Si totusi toti primim aceeasi poveste, repetata generatie dupa generatie. Si daca tu te simti altfel si stii ca poti mai mult? Primesti imediat si varianta viata e frumoasa si o vei duce bine: poti sa-ti alegi cariera, partenerul, numarul de copii, cand te vei casatori, daca faci sau nu credit, daca vei lua o casa sau un apartament si o sumedenie de alte maruntisuri care sa te faca sa simti ca existi, ca contezi, sa-ti dea sentimentul importantei si sa te faca un mare smecher in a-i sfatui pe altii. Doar ai experienta, ce mama naibii! Ah, VIATA!!! Si totusi... viata privita ca pe ceva exterior tie, pretios, ce nu trebuie irosit, care necesita pregatire (a se citi educare), ceva ce toti experimenrteaza, unii se jura de ochii lumii ca sunt fericiti, altii crapa de sinceritate si se plang continuu, toti traind intre 4 pereti in majoritatea timpului, ca la sfarsitul anului sa-si fi castigat dreptul la concediu si odihna. Poate imi scapa mie ceva,... probabil VIATA. Culmea, suntem atat de mandri de marea noastra “aventura”, incat de abia asteptam sa facem copii, sa le transmitem si lor “intelepciunea” noastra. Iar cand timpul s-a scurs, ni se face pielea de gaina la gandul ca murim si nu mai avem cum sa experimentam… viata! Oare?

Unde e viata in a sta pe bancile scolii de la 7 ani pana termini facultatea? Sunt minim 15 ani. Si pentru ce? Ca sa iti exersezi memoria, sa stai intr-un mediu concurential, intre 4 pereti, te mai scoli si cu noaptea in cap, ai profesori care nu stiu decat buchia cartii si le e asa draga cartea ca nu se dezlipesc de ea nici la lectie, cand dicteaza cu nerusinare din paginile pe care tie iti pretind sa le inveti pe dinafara. La sfarsit binenteles se incheie cu party, ai marea realizare de a fi terminat, de a primi o foaie de hartie si de a avea capul plin de bazaconii care nu iti vor folosi la nimic. Si ce drama... despartirea de colegi si profesori... colegii cu care ai concurat si profesorii pe care i-ai injurat.

Dar “viata” continua. Acum ti-ai castigat maretul drept de a merge la interviuri, unde altcineva decide daca corespunzi sau nu, iar daca esti “norocos”, vei castiga si dreptul de a te trezi cu ceasul in fiecare dimineata, de a sta peste program la servici, de a nu te descurca cu banii si de a-ti minti prietenii ca esti fericit sau de a le spune adevarul si a admite ca esti un amarat. Si nu se opreste aici... in timpul tau liber te dai cu capul de pereti sa gasesti acea persoana potrivita tie si cat mai repede posibil, timpul trece si doar n-o sa faci copiii la batranete. Cam dupa nunta, sau poate dupa primul copil, o sa iti analizezi si veniturile si cheltuielile si vei constata ca un credit ar fi in ordine, n-ar strica o casa sau o masina. Si asa traiesti tu “fericit” si ocupat o perioada, impartit intre familie, munca, credite, pana cand incep sa apara consecintele maretelor alegeri de viata. Cotizezi si la sistemul medical, doar toata lumea o face. Si dupa zeci de ani de cotizatii primesti bonus: afli ca esti pe moarte. Tocmai tu, care iubesti viata... Si iti e frica de moarte...

Daca mergem inapoi in timp, in copilarie, cand ne-am format viziunea despre viata, oare cat ni s-a vorbit despre moarte? Excluzand ca a murit cineva apropiat sau ai fost norocosul beneficiar al unor bunici care tin pomeni, aproape deloc. Oricum exista povestile frumoase unde toti ajung in ceruri. Desi ne ameninta religia cu iadul, n-am vazut niciun preot si niciun parinte sa-i spuna copilului ca cineva a ajuns acolo.

Dar despre viata cate am auzit? Pe langa vaicarelile parintilor, amenintarile cu “cresti tu si o sa vezi ce greu este”, romanul cu cate ai de facut ca sa corespunzi, regulile, povestile despre concurenta, mai aveai si ocazia sa vezi live, in desfasurare, chiar sub nasul tau, maretele variante de viata. Si zau ca n-ai fi optat pentru vreuna, daca cei din jur nu si-ar fi ascuns amarul sub zambete false si povesti despre avutie. De unde sa ghicesti tu la varsta aia ca exista si credite pe lumea asta?

Adevarul este ca nu stim nimic nici despre viata, nici despre moarte. De ce oare oamenii care afla ca sunt pe moarte fac in ultimele zile ce n-au facut o viata intreaga? Adica traiesc. Excluzand ca au o mareata familie care ii va pune intr-un pat si le va chema un avocat sa le intocmeasca testamentul... deh, familia intai. Sau de ce atunci cand ni se pare ca ne-am distrus iremediabil viata si nu mai vedem nicio cale de iesire, ne gandim imediat la sinucidere? Moartea inca a ramas un fenomen misterios in jurul caruia se spun diverse povesti. Viata? Pe masura ce inaintezi in varsta si te minti ca ce faci tu conteaza, afli la un moment dat ca ai avut reteta gresita. Ce a lipsit? Curajul de a fi TU. Si e foarte greu sa-ti amintesti ce mai inseamna acest TU de sub mormanul de conditionari, frustrari si esecuri. Viata nu e niciodata in afara noastra, VIATA SUNTEM NOI! De ce oare nu s-a gandit nimeni la asta? Viata ta ti-a fost data tie si depinde numai de tine. Deja se stie ca ne cream singuri realitatea prin gandurile si sentimentele noastre. Si totusi ne e atat de greu sa iesim din tipare... Ne este frica de esec, de a fi ridicularizati, de a afla cine suntem noi etc. – intr-un cuvant ne este frica de VIATA! Singura care sparge tiparele cat suntem inca in viata, pare sa fie ideea de moarte – daca tot murim, in timpul ramas am putea sa profitam de viata la maxim, doar nu vom mai suferi mult temutele consecinte, nu vom mai ramane pe aici. Pare chiar eliberator gandul. Dar daca ne-am trai intreaga viata asa? Daca am renunta la frici? Daca am constientiza ca noi suntem morti in viata si inviem de abia cand aflam ca murim? Ca o ultima stradanie pe ultima suta de metri? Batranii nu se tem de moarte, se tem ca n-au aflat ce e viata. Toti cred ca daca si-ar vedea nepotii casatoriti, daca si-ar prinde stranepotii, poate poate si-ar gasi fericirea. Cea dupa care au alergat o viata, dar a naibii a fost mai rapida... Uitati-va bine la voi, la viata voastra, analizati un pic. Nu exista viata proasta, exista alegeri proaste. Dar alegerile nu sunt pe viata, sunt facute numai pana cand veti decide ca vreti altceva si veti face noi alegeri. Viata nu e batuta in cuie. Nu mai asteptati moartea ca sa aflati ce este viata.








sursa:  http://www.iubiresilumina.com/

sâmbătă, 9 februarie 2013

Răul pe care nu-l ataci se autodistruge!




Lumea se vede frumoasă când ai o minte şi un suflet pline de frumuseţe. Mizeria, suferinţa şi durerea dispar din calea îndragostitilor şi a copiilor doar pentru că dragostea din interiorul lor nu le poate percepe.

Fără a fi fericit în tine, de unul singur sau însotit, între cei patru pereţi pustii ai camerei tale ori în mulţime, fericirea nu poate exista. Starea de bine, starea de mulţumire şi de fericire sunt în interiorul tău. Altfel, nici o experienţă, cât de fantastică ar fi, nu ţi le poate clădi.

Nici femeia “zână”, nici bărbatul “soare”, nici aurul, nici diamantele sau banii nu au puterea să ţeasă fericire în sufletul sufocat de durere. Pur şi simplu, nefericirea nu poate vedea fericirea şi invers. Suferinţa nu poate vedea dragostea şi invers. Lumina nu poate vedea întunericul. Mintea înfricoşată nu poate observa pacea, iar mintea plină de ură nu are puterea de a percepe dra­gostea.

Noi, oamenii, observăm diferite aspecte ale existenţei, care descriu, de fapt, cum ne simţim. Ceea ce ne atrage atenţia ne captează energia şi aici începe un proces subtil de atracţie. Ceea ce observăm devine prezent din ce în ce mai mult în vieţile noastre. Fie că ne place sau nu, simplul fapt că “observăm” ceva, atrage mai mult din acel ceva către noi.

De îndata ce putem “observa” mai multă dragoste, mai multă frumuseţe, mai multă iertare, mai multă fericire, mai multă căldură şi armonie, vom atrage aceste aspecte în vieţile noastre. Ele vin pentru că “este cineva” care le poate observa. Este un om, un suflet, o minte care poate vedea frumuseţea şi de aceea frumuseţea se înfăţişează în faţa sa, prin diferite evenimente.

Un om cârcotaş, obişnuit să descrie numai ce nu-i bun, ce nu-i frumos, ce nu-i mulţumitor şi fascinant, ce-i plin de mizerie şi de suferinţă, va atrage evenimente cu acest conţinut. Nu pentru că “se află” o forţă misterioasă în spatele dramei şi a mizeriei umane, cât pentru că cineva observă drama şi mizeria, fără a face din observaţia sa ceva constructiv. Observaţia de dragul observaţiei, de dragul criticii şi al propriei inteligenţe, de dragul propriului nostru ego, devine un fel de drum către iad, pavat cu aparente bune intenţii.

În lumea noastră, critica poate fi un instrument salvator şi important de schimbare, atâta vreme cât o folosim în acest scop. Altfel, nu facem decât să atragem către noi ceea ce criticăm, ceea ce nu ne place la alţii, ceea ce ne enervează la lumea înconjuratoare şi aceasta pentru că Universul nu ne vede diferiţi.

În ochii divinităţii suntem “una”, iar demonstraţia ne prinde nepregătiţi aproape întotdeauna. Insistenţa de a critica, a agresa, a violenta sau a distruge pe cineva, fie în numele moralităţii, al idealurilor nobile ori chiar al dragostei, generează un subtil proces de atracţie a evenimentelor pe care le dezavuăm.

Ele ne dezvăluie gândurile, aşa cum sunt în realitate. Ne dezvăluie trăirile, acţiunile şi atitudinile. Evenimentele vieţii ne dezbrăcă de minciună şi de sentimentul că putem ascunde ceva anume, căci ele ne pun în relaţie directă cu sentimentele îngropate în trecut, cu ura nerecunoscută, cu dragostea neştiută, cu frica sau cu bucuria din noi.

Dacă am putea observa mai mult ce-i bun şi frumos, ce e în armonie cu binele, ne-am apropia de acestea toate şi n-am avea nevoie de agresivitate sau de ură pentru a ne împotrivi lor, căci aşa cum se spune: “răul pe care nu-l ataci se autodistruge”.



sursa: http://www.iubiresilumina.com/

vineri, 8 februarie 2013

Lumea este oglinda în care ne privim




Serghei Nicolaevici Lazarev,un bio-energoterapeut rus care a raportat multiple vindecări prin rugăciune şi schimbarea atitudinii interioare a omului, spune – între altele – că “evenimentele sînt provocate de subconştientul omului....

Tot ce se întîmplă în jurul unui om corespunde în totalitate cu starea lui emoţională.
În jurul nostru nu se poate întîmpla nimic agresiv dacă în sufletul nostru nu există agresivitate”.

Iar atunci cînd recunoaştem agresivitatea sau slăbiciunea, de orice natură ar fi ea, facem un pas uriaş către noi înşine, dar puţin mai întregi, puţin mai curaţi şi puţin mai buni.

Să-ţi înţelegi slăbiciunea şi s-o recunoşti deschide porţile de aur ale adevărului interior, prin care ţi se schimbă automat energia.

Căci slăbiciunea, nefericirea, suferinţa, durerea, disperarea ori ura reprimate se pot ivi năstruşnic, ori violent din lumea evenimentelor.

Şi, chit că ele nu-s altceva decît un fel al oglinzii de a ne arăta monstruoasele riduri ale minţii ori ale sufletelor, noi nu ne rugăm pentru iertare şi nu ne recunoaştem în ele.
Dar ne luptăm cu ele ca şi cum ar aparţine altcuiva.

Sîntem precum un personaj înconjurat de oglinzi, care atacă propriile gesturi, propriile frici, propriile violenţe şi strîmbăciuni atacînd oglinzile!

Oamenii din jurul nostru ne reflectă.

Evenimentele ne povestesc pe noi nouă înşine şi ne aduc cu acurateţe, cu înţelepciune, cu putere şi cu întreaga îndrăzneală a legilor universale în faţa “umbrei” proprii.

Ceea ce nu vrem să fim ne apare cu întreaga claritate în chipul celor ce ne displac total.
Ce vrem să ascundem ni se arată în lumină, prin oamenii care se comportă cu noi în aşa fel încît ne determină să aducem la suprafaţa conştiinţei răul reprimat.

Şi, cum nimeni nu are scutire divină de la “umbra sa”, cu toţii ne întîlnim cu imaginile minţii şi ale sufletului în lumea ce ne înconjoară.

De aceea viaţa de zi cu zi devine un proces vindecător şi unul de autoconştientizare profundă pentru aceia ce pot privi în afară ca spre ei înşişi.

Căci afară este “şi sufletul reprimat”.
Afară poate fi ”mintea reprimată”.
Afară, în fiinţele toate, în animale, în pietre, în lacrimi, în frumuseţe ori în bucurie sîntem noi aşa cum nu vrem sau ne este teamă să fim.

Şi, să nu credeţi că fiinţa umană aşterne în umbra conştiinţei doar răul, doar ura, doar mînia şi urîţenia.

Unii dintre noi ascund o LUMINA FASTUOASA, extraordinară, o dragoste incomparabilă cu ceva din lumea aceasta!

Unii îşi pitesc lumina, nu vor să ştie că ea este a lor, în ei, pentru ca ea să se ivească de afară, din lume, în forma unor fiinţe care-i atrag fascinant.

În forma unor iubiri “înfricoşătoare”!
Da, omul ascunde lumina şi iubirea mai mult decît întunericul.
Şi o face pentru că undeva, în experienţele trecute, lumina i-a fost rănită.
Inima i-a fost sfîşiată de suferinţă.
Manifestarea iubirii i-a adus un soi de crucificare.
Un soi de durere imposibilă.

Iubirea reprimată de frica suferinţei este, poate, una dintre cele mai puternice şi mai importante vindecări pe care le datorăm sufletelor noastre.

Pentru că sîntem buni, dar am uitat.
Şi aceasta trebuie să ne amintim pentru a ne reda pe noi nouă înşine.”









sursa: http://www.iubiresilumina.com/

joi, 7 februarie 2013

Momentul Prezent şi Călătoria Vieţii






Atunci când porneşti într-o călătorie, e foarte bine să te uiţi la o hartă rutieră. Aceasta este o invenţie intelectuală, care te ajută să capeţi o idee generală despre modul în care trebuie să procedezi. Dar ea nu este şi nu poate fi niciodată o adevărată descriere a drumului.


Nimeni nu-ţi poate spune cum va arăta acel drum. Numai experienţa ta poate face acest lucru. În orice situaţie apare un moment în care iau sfârşit pregătirile şi începe experienţa. Faptul că ştii,că te-ai pregătit bine, îţi poate da convingerea că totul va fi în regulă, dar reuşita apare numai atunci când te bizui pe tine însuţi. Convingerea este un lucrul important, la care trebuie să renunţi în cadrul experienţei. În felul acesta, faci un salt uriaş înspre credinţă.


Cu timpul, toată lumea trebuie să pună harta jos şi să fie prezentă în cadrul experienţei. Pe parcursul călătoriei apar întâmplări neaşteptate, abateri din drum, schimbare de vreme. A conduce o maşină este cu totul altceva decât a te uita pe o hartă.


Cel mai bun lucru pe care această gândire lineară şi secvenţială ţi-l poate da este o hartă a experienţei tale potenţiale. Dar ea nu te poate conduce pe parcursul acestei experienţe. Atunci când te afli în mijlocul experienţei, există semne care te ajută. Indicatorul de ocolire îţi spune că trebuie să schimbi direcţia. Indicatoarele de pe autostradă îţi spun cum s-o iei pe banda care trebuie, sau când să faci la stânga. Există indicatoare care-ţi arată unde se află locuri în care poţi să mănânci, să dormi sau să găseşti benzină. Dacă nu citeşti aceste indicatoare, nu poţi avea o experienţă reuşită. Indicatoarele vin din interfaţa dintre realitatea exterioară şi cea interioară. Ele sunt create prin conexiunea noastră intuitivă cu viaţa.


Indicatoarele ne apar numai în momentul prezent. Nu găseşti unul care să-ţi spună „Mâine sau, cândva, luna viitoare, mergi drept înainte”. Indicatorul îţi spune să mergi drept înainte acum, sau foarte curând. El îţi arată cum să procedezi, aici şi acum. Indicatoarele sunt extrem de folositoare şi importante. Din nefericire, ele sunt aproape complet nebăgate în seamă de către emisfera stângă a creierului – mintea lineară.


Atunci când porneşti într-o călătorie, o hartă îţi poate fi de mare ajutor. Informaţia emisferei stângi a creierului te poate ajuta să te pregăteşti. Dar, o dată pornit, indicatoarele sunt absolut necesare. Dai tu oare atenţie indicatoarelor ce apar în viaţa ta, sau încerci să-ţi organizezi viaţa, folosind numai harta?


Fiecare dintre voi are acces la îndrumarea aflată la un nivel emoţional profund. Dacă „vei fi împreună” cu experienţa ta, vei simţi indicatoarele care apar. Ele îţi pot spune simplu că „asta e în regulă” sau ..nu e bine ce faci” – iar aceasta este, adesea, singura informaţie de care ai nevoie. Pentru a primi îndrumare nu e nevoie să ai viziunea unui sfânt. Îndrumarea este marele tău aliat în viaţă. Atunci când te bazezi pe ea, poţi să mergi înainte cu un minim de planificare. Dar atunci când o ignori, oricât ai planifica, tot nu ajungi acasă.


Atunci când ştii unde vrei să mergi, te poţi baza pe îndrumarea din tine care te ajută să ajungi acolo. A încerca să-ţi dai seama pe plan intelectual „cum să ajungi acolo” este un exerciţiu inutil. Pur şi simplu, nu poţi să ştii dinainte. Dar, atunci când te vei afla în decursul experienţei, indicatoarele vor apare şi vei şti încotro să o apuci.


Cu cât ai mai mare încredere în îndrumările din tine, cu atât viaţa îţi devine mai spontană. Planurile sunt întotdeauna tentative care permit provocări şi daruri neanticipate. Dar aceasta nu înseamnă că nu eşti pe deplin implicat. În realitate, poţi să iei hotărâri plecând dintr-un loc mult mai profund. Iar când te implici total, o faci fără nici un fel de sacrificiu.


Schimbarea direcţiei


Adesea, pe parcursul vieţii, trebuie revizuit modul de implicare. Faci un plan pentru viitor, iar acesta nu se materializează. Oricât de tare te străduieşti să-l urmezi, el nu se împlineşte. Acesta e un indiciu că trebuie să te repliezi, să renunţi la ceea ce te aşteptai în funcţie de trecut şi să te deschizi spre ceea ce vrea să se întâmple în acest moment.


Renegocierea implicărilor nu este un semn de slăbiciune sau de inconsecvenţă, decât dacă se întâmplă în permanenţă. Atunci când ceva pare că nu iese aşa cum vrei, cel mai bun lucru de făcut este să spui adevărul celorlalţi oameni implicaţi. Cel mai adesea vei descoperi că ceilalţi au propriile lor rezerve în privinţa acelui plan. Prin urmare, revizuirea lui se face în interesul tuturor părţilor.


Uneori, e posibil să ceri o schimbare care nu va fi acceptată de către ceilalţi. Atunci, va trebui să te adaptezi lor şi să decizi dacă această schimbare este cu adevărat importantă pentru tine. Este oare realizarea planului cu adevărat importantă pentru cealaltă persoană? Poţi tu să faci ce ţi-ai propus – şi să-ţi păstrezi totuşi demnitatea? De obicei, dacă intenţia ta este să te respecţi pe tine însuţi şi pe ceilalţi, se poate găsi o soluţie reciproc acceptabilă. Menţinerea în permanenţă a ideii că binele tău cel mai mare nu intră în conflict cu binele cel mai mare al altora, facilitează descoperirea soluţiilor care îi respectă pe toţi în mod egal.


Abuzurile şi trădarea apar atunci când ţii cu dinţii de un plan sau, din cauza fricii, încalci înţelegeri. Dacă îţi asumi o obligaţie şi nu te simţi bine respectând-o, trebuie să comunici acest lucru persoanelor implicate. Important în acest caz nu este dacă se ţine o promisiune, ci dacă este comunicată modificarea ce s-a petrecut în inima ta, sau în hotărârea pe care ai luat-o. Întotdeauna îi respecţi cel mai bine pe ceilalţi, spunându-le adevărul despre propria ta experienţă.


Trădarea apare din cauza reacţiei celorlalţi. Se creează frică, iar aceasta nu este recunoscută şi nici comunicată. Comportamentul bazat pe frică, ce apare ca rezultat, este un atac împotriva altora. Alternativa e o comunicare cinstită. Când spui altuia „simt că mi-e frică şi nu sunt sigur că-mi pot ţine promisiunea”, ai respectat atât pe cealaltă persoană, cât şi pe tine însuţi. Dar dacă nu spui nimic şi te retragi din cauza fricii, sau acţionezi într-un mod ostil, pur şi simplu adânceşti frica pe care o trăieşti (şi pe care, probabil, o trăieşte şi cealaltă persoană).




Problema implicării reprezintă una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă fiinţele umane. Frica de a fi controlat, abandonat şi trădat se manifestă pretutindeni. Cei care pretind dragoste de la alţii sau cedează în faţa acelor pretenţii sunt, în cele din urmă, abandonaţi sau trădaţi. Acest lucru se întâmplă, deoarece ei se trădează pe ei înşişi. A spune DA sau NU unei alte persoane, reprezintă o comunicare clară. Dar a spune „nu”, atunci când vrei să spui da şi a spune „da”, atunci când vrei să spui nu, creează condiţii pentru abuzuri.


A înţelege că ai spus „da” – şi a şti că acum nu te simţi în largul tău în această privinţă – este primul pas înspre a te respecta pe tine însuţi. A-i spune partenerului tău – este al doilea pas. În cele din urmă, nimeni nu trebuie să ţină o altă persoană legată de o promisiune pe care a facut-o în trecut şi în privinţa căreia nu se mai simte în largul ei în prezent. Dacă nu poţi să dezlegi o altă persoană de trecut, cum te poţi dezlega pe tine însuţi? Ceea ce contează nu este faptul că sunteţi împreună sau despărţiţi, ci dacă faceţi acest lucru într-un mod plin de corectitudine şi de respect mutual. Aceasta este cheia.


Extras din “Linistea inimii” de Paul Ferrini
http://www.ursula-sandner.com

miercuri, 6 februarie 2013

Secretul fericirii





Cu mulţi ani in urmă, a trăit în India un înţelept care se spune că păzea într-un cufăr încântător un mare secret care l-a făcut să fie învingător în toate aspectele vieţii sale şi care, pentru aceasta, se considera cel mai fericit om din lume.

Mulţi regi invidioşi i-au oferit putere şi bani şi au încercat să-l jefuiască pentru a-i lua cufărul, dar totul a fost în zadar.

Şi cu cât încercau mai mult, cu atât erau mai nefericiţi, pentru că invidia nu le dădea pace. Aşa au trecut anii şi înţeleptul era în fiecare zi mai fericit.

Într-o zi a venit la el un copil şi i-a spus:

- Domnule, la fel ca şi tine, vreau şi eu să fiu foarte fericit. De ce nu mă înveţi şi pe mine ce trebuie să fac pentru a reuşi?

Înţeleptul, văzând simplitatea şi puritatea copilului, i-a zis:

- Pe tine te voi învăţa secretul pentru a fi fericit. Vino cu mine şi fii foarte atent.

În realitate sunt două cufere în care păstrez secretul pentru a fi fericit şi acestea sunt: mintea mea şi inima mea şi marele secret nu este altceva decât o serie de paşi pe care trebuie să-i faci de-a lungul vieţii:

Primul pas este să ştii că Dumnezeu există în toate lucrurile din viaţă şi, pentru aceasta, trebuie să-l iubeşti şi să-i fii recunoscător pentru toate lucrurile pe care le ai şi pentru toate lucrurile care ţi se întâmplă.

Al doilea pas este să te iubeşti pe tine însuţi şi în fiecare zi, când te trezeşti şi înainte să adormi, trebuie să spui: „Sunt important, am valoare, sunt în stare, sunt inteligent, sunt iubitor, aştept mult de la mine, nu există obstacol pe care să nu-l pot învinge.” Acest pas se cheamă autostimă ridicată.

Al treilea pas este să pui în practică tot ceea ce spui că eşti şi, dacă tu gândeşti că eşti inteligent, acţionează inteligent; dacă tu gândeşti că eşti în stare, fă ceea ce îţi propui; dacă tu gândeşti că eşti iubitor, exprimă-ţi iubirea; dacă gândeşti că nu există obstacol pe care să nu-l poţi învinge, atunci propune-ţi scopuri în viaţă şi luptă pentru ele până când le vei obţine. Acest pas se cheamă motivare.

Al patrulea pas este să nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este; ei vor obţine partea lor, tu o vei dobândi pe a ta.

Al cincilea pas este să nu păstrezi în inima ta ranchiună împotriva nimănui; acest sentiment nu te va lăsa să fii fericit; trebuie să-l laşi pe Dumnezeu să facă dreptate şi tu… iartă şi uită! Ştiu că e greu, dar nu imposibil.

Al şaselea pas este să nu iei lucrurile care nu-ţi aparţin, aminteşte-ţi că, potrivit legilor nescrise ale naturii, mâine vei pierde ceva de mai mare valoare.

Al şaptelea pas este că nu trebuie să faci pe nimeni să sufere; toate fiinţele pământului au dreptul să fie respectate şi iubite.

Al optulea şi ultimul pas: trezeşte-te întotdeauna cu un surâs pe buze şi observă împrejurul tău, căutând să descoperi în fiecare lucru partea lui bună şi frumoasă; ajută-i pe cei care au nevoie, fără să te gândeşti că nu vei primi nimic în schimb; când priveşti pe cineva, descoperă-i calităţile sale.

Secretul fericirii se află în fiecare, caută-l în interiorul tău şi-l vei descoperi!


sursa http://www.ozibuna.net/

marți, 5 februarie 2013

Despre Oamenii „Toxici” – Pesimismul şi Furia





Cu siguranţă că ai întâlnit sau ai chiar acum în preajma ta o persoană care se plânge încontinuu despre cât de greu îi este în viaţă, despre cât de mult suferă şi cât de neînţeleasă este ea în suferinţa ei. Sau poate că ai lângă tine o persoană care exprimă doar nemulţumire, furie, frustrare şi căreia nimic nu-i este pe plac. Sau poate eşti chiar tu o astfel de persoană şi te tot identifici cu această stare spunând neîncetat „aşa sunt eu”…

Într-adevăr mentalul uman este orientat predominant către negativ şi avem nevoie de conştientizarea acestui fapt şi apoi de dorinţa de a ne schimba această stare. Dar cum procedăm în cazul în care cei din anturajul nostru se poziţionează în postura fie de victimă, fie de persecutor? Îi acceptăm aşa cum sunt şi le ascultăm la nesfârşit povestea perdantă? Şi ce efect are acest lucru asupra noastră?

Ei bine, acest efect nu are cum să fie vreodată unul bun, şi găseşti aici diferite explicaţii ale acestei afirmaţii, incluzând experimentele făcute de Masaru Emoto pe cristalele de apă, kinesiologia, fizica cuantică, ş.a.m.d.

Starea depresivă este normală, între anumite limite, în viaţa fiecărui om. Însă, atunci când devine o obişnuinţă, are nevoie de a fi tratată ca orice boală fizică. Dacă avem un membru în familie care aduce tot timpul în prim plan, în orice discuţie, doar părţile negative ale existenţei sale şi îşi cere validată această suferinţă continuă de către cei apropiaţi, cel mai bun lucru pe care îl pot face cei ce îi doresc binele, este să o ajute să conştientizeze că are o problemă, care are o soluţie relativ uşoară. Evident, atunci când îi propunem o altă variantă de a-şi trăi viaţa, reacţia ar putea fi „ştiam eu că nici tu nu mă înţelegi şi că nu-ţi place de mine”…

De unde vine această reacţie? Din rezistenţa la schimbare: această persoană obţine cu siguranţă beneficii secundare din acest statut de victimă, plus că, inconştientul ei, cel obişnuit cu actuala stare de fapt, se simte ameninţat în status-quo-ul său, simte că-şi pierde „obiectul muncii” (căutarea şi reiterarea continuă a aspectelor fataliste, negative) şi ştie că va trebui să depună un efort pentru a trece la o nouă stare mentală, pe care în acest moment nici nu o percepe ca fiind o posibilitate… nu mai ştie cum este să trăieşti fără această povară. Din păcate, printre problemele de sănătate la care se expune o persoană care trăieşte în acest mod se regăsesc problemele pulmonare, renale, autoimune, precum şi cancerul.

Furia – să luăm un caz concret: am întâlnit familii (sau colectivităţi) în care unul dintre membrii are un comportament dur, în care nu exprimă decât furie, nemulţumire, iritare şi îi învinovăteşte sau îi responsabilizează pe toţi ceilalţi de faptul că el este nevoit să se înfurie ca şi reacţie la comportamentul lor. Familia acceptă acest comportament abuziv (care uneori implică, pe lângă abuzul emoţional şi abuzul fizic), tocmai datorită acestui sentiment de culpabilitate indus de abuzator, fie pentru că s-a obişnuit cu aceste accese de furie şi/sau a învăţat să trăiască cu ele. „Aşa este el, noi trebuie să-l înţelegem şi să-i facem pe plac!” Nu mai vorbesc aici despre urmările traumatizante pe care le are un asemenea comportament asupra copiilor care cresc într-un astfel de mediu…

Ce este de făcut? Evident, un prim pas ar fi recunoaşterea faptului că acest comportament nu este normal, ci, din contră, este nociv atât pentru persoana abuzatoare în sine, cât şi pentru ceilalţi. O persoană care este tot timpul sub o stare de surescitare nervoasă este predispusă la boli coronariene, ale sistemului nervos, ale sistemului digestiv (stomac, ficat, intestine, etc), tulburări ale tensiunii arteriale, atacuri cerebrale etc. Al doilea pas ar fi să-i explicăm acestui om, atunci când putem, cu mult calm şi pe un ton neutru, efectele din punct de vedere al sănătăţii pe care le are acest comportament pentru propria sa sănătate, impactul acestui comportament asupra celorlalţi şi să adaugăm faptul că are nevoie de ajutor specializat. Uşor de spun, greu de făcut, nu-i aşa? Probabil că ne vom alege cu o nouă criză de furie… Ei bine, atunci pentru autoprotecţia noastră, cea mai bună soluţie este, atunci când este posibil, să ne îndepărtăm de această persoană. Dacă rămânem şi acceptăm stilul acesta de viaţă, nefericirea va fi o constantă şi o certitudine de ambele părţi.

În situaţiile enumerate mai sus, empatia este folositoare doar pentru a înţelege faptul că aceste persoane au nevoie de ajutor. Însă, deşi avem intenţii pozitive, trebuie să ştim că, ori de câte ori îi ascultăm sau le acceptăm comportamentul disfuncţional, nu facem decât să le reîntărim acest comportament. Prin faptul că se simt acceptaţi, nu are cum să apară dorinţa de a se schimba şi astfel suntem egal responsabili de menţinerea simptomului şi de propria noastră nefericire. Este ca şi în situaţia alcoolicilor: dacă continuăm să le furnizăm alcool, datorită comodităţii şi a obişnuiţei, nu poată să se deschidă calea spre vindecare, decât, poate, când este prea târziu pentru toţi cei implicaţi.

Cum ar fi să ne gândim că aceste persoane își menţin boala tocmai datorită nouă, cei care îi înţelegem şi îi acceptăm aşa cum sunt şi ne lăsăm antrenaţi şi afectaţi de boala lor, uneori cu preţul propriei noastre stări de sănătate psihică şi/sau fizică.

Până la urmă, important este să conştientizezi faptul că nu poţi să salvezi pe nimeni de sine înşuşi…

de Ursula Sandner - psihoterapeut

luni, 4 februarie 2013

Despre “alegerea” gândurilor noastre






Mintea umană este una dintre cele mai mari taine ale universului. Când ştiinţa va descifra complet taina minţii, omul va cunoaşte şi cărările împânzite cu aur şi virtuţi ale unui Paradis, care-a fost în fiecare clipă aproape de respiraţia noastră şi în interiorul ei. Pe fiecare centimetru de viaţă, acum şi aici, Paradisul vibrează în ritmurile unui cântec al sferelor, la care ne putem conecta prin gânduri frumoase. Cercetătorii au demonstrat, deja, că - atunci când avem gânduri negative despre un alt om, creierul acestuia înregistrează un proces de iritaţie cerebrală. De asemenea, oamenii de ştiinţă au arătat că rugăciunea pentru un alt om grăbeşte însănătoşirea lui şi ameliorează imediat parameterii funcţionali de bază, precum funcţionarea inimii şi a creierului. Aceste cercetări – covârşitor de importante – ar trebui să fie afişate pe fiecare gard, pe oglinda de la baie, pe pereţii dormitoarelor, pe stâlpii care luminează străzile.

Aşa – poate – ne-am aminti şi ne-am asuma responsabilitatea pentru momentele în care ne trezim că minţile noastre bat uliţele negre şi ne incită “să ne irităm cerebral” unii pe alţii. Să ne îmbolnăvim unii pe alţii, fără a fi măcar conştienţi de faptul că gândurile devin fapte în corpurile şi în destinele oamenilor.

Poate că o adevărată revoluţie şi o adevărată schimbare în toate domeniile vieţii de zi cu zi va da roade atunci când, la şcoală, vom învăţa să gândim şi vom învăţa să ne deconectăm de la gândirea negativă. Mintea va rămâne în domeniul ocultului atâta vreme cât nu vom fi interesaţi cu adevărat s-o înţelegem şi vom respinge înţelegerea minţii atîta vreme cât vom căuta să ne umplem teşchereaua, gândind că aceasta ne conduce spre paradis cu viteză de supersonic. În vremea aceasta putem continua să găsim vinovaţi pentru războaie şi pentru dureri, pentru sărăcie şi dezolare, fără a şti că-n mintea noastră şade adevărul şi-n inima noastră se dezvăluie puterea care vine fără a fi chemată. Legea “cererii” sau “legea afirmaţiei” este sfântă pentru universul în care trăim. Vom putea spune că am evoluat şi ne-am apropiat de ceea ce am venit să învăţăm în viaţa aceasta când nu ne vom mai permite să ne batem în vorbe şi să ne dăm de-a tumba prin orice fel de gânduri! Atunci vom înţelege că ne spunem întotdeauna adevărul unul altuia, fără a folosi măcar cel mai mic cuvânt. Că ne războim la nivel mental, fără măcar a atinge vreo spadă sau vreo puşcă. Vom înţelege că inteligenţa este o stare absolută a universului, prezentă pretutindeni, de la firul de praf şi până la inima omenească.


Ceea ce alegem să gândim este ceea ce alegem să devenim şi să facem. Să ne concentrăm în fiecare dimineaţă pe felul în care am vrea să fie lucrurile în ziua noastră. Să gândim binele tuturor şi, în locul gândurilor care-i distrug sănătatea altui om, care-l duc la infarct, or la deprimare, să întreţinem în interiorul nostru flacăra binelui şi a vieţii. Gândiţi binele oricui. Proiectaţi cu mintea binele celuilalt şi acesta este adevăratul ajutor pe care îl daţi altor oameni. Aceasta-i vindecare, rugăciune, oricum aţi formula şi oriunde aţi fi cu gândul. În autobuz, pe stradă sau la biserică suntem în lăcaşul divinităţii şi prin alegerea gândurilor noastre continuăm să trăim printre cazane de smoală sau deschidem uşa către Paradis.


de MARIA TIMUC http://m.jurnalul.ro/editorial/